Pe 2 decembrie 1872, T.V. Ștefaniu se adresa redactorului Convorbirilor Literare:
„Domnule Redactor!
Alăturat mi-am luat libertatea să Vă trimit o poesie: mică, pe care am tradusʼo din limba germană.
Dacă credeţi, cumcă corespunde bunului gust, pe care-l propagă «Convorbirile», ve-ţi publica-o în stimabilul D-Voastre ziar, earʼde nu, ve-ţi arde-o.
Am tradusʼo din simpla causă, ca să se cunoască și părerea unui străin asupra acestui obiect istoric, despre care vorbeşte atâta de mult și istoria noastră naţională.
Poetul german a subscris această poesie numai cu inițialele sale, de aceea nu lʼam numit aici.
De ve-ţi respinge-o, Vă rog să răspunde-ţi prin corespundinţa Convorbirilor sub numele: Teodor Viena. Primiţi cu această ocasiune asigurarea deosebitei mele stime şi consideraţiuni”.
Redactorul „Convorbirilor”, Iacob Negruzzi, îi solicita originalul poeziei în limba germană, pe care T.V. Ștefaniu îl va trimite, tot din Viena, peste câteva luni, pe 11 februarie 1873, motivând întârzierea:
„Pînă acuma nʼam fost în stare să satisfac acestei dorinţi a D-Voastre de oare ce nu puteam afla defeliu originalul şi nu-mi aduceam aminte nici de numele poetului. Am scris deci la cunoscuţii mei din Bucovina şi abia acuma am căpătat acest original împreună cu numele poetului german; deci mă grăbesc a Vi-l trimite prin poştă, rugându-Vă tot odată să fiți încredinţaţi despre deosebita stimă şi despre respectul ce Vi-l păstrează”.
Totuși, poezia avea să apară în numărul VI din 1872 cu următoarea mențiune: „Un autor German inspirat de o faptă Romănă este in adevăr ceva extraordinar. D-nul I.V. Stefăniu ne comunică o poesie germană «Der Bukowiner Wald» făcută de Victor Umlauff, in care se tratează același subiect de a fost ilustrat de D. V. Alecsandri in Dumbrava Roșie. Totodată ne trimite D. Stefaniu și o traducere Romănă a poesiei germane. Le publicăm mai jos pe măndoue”. Poezia, de opt strofe, ocupă paginile 31-32 din același număr.
Prin publicarea acestui text, T.V. Ștefaniu (născut Ștefaniuc, care își va modifica, mai târziu, numele în Ștefanelli), se lansa ca traducător. Va mai traduce din Heine, Em. Geibel, K.E. Franzos, Carmen Silva.
Ca scriitor, debutase cu câțiva ani mai devreme în „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura poporului român”, în 1869, cu descrierea unui obicei popular: Drăgăița și Papaluga. A continuat cu nuvele, amintiri, versuri („Dicționarul Literaturii Române de la origini pînă la 1900”, București, 1979, p. 834). Gloria sa – se va menționa în discursul de alegere, în 1910, în Academia Română, când devenea membru, după ce fusese membru corespondent din 1898 – „o alcătuiesc însă cercetările istorice din trecutul vechiului ocol al Câmpulungului-moldovenesc, un teren, pe care îl putem numi pe Teodor V. Stefanelli cu drept cuvânt o autoritate”.
La decesul său, în 1920, însă E. Lovinescu va scrie: „Pentru publicul mare existența lui Ștefanelli se va revela odată cu vestea morții lui. El nu era totuși dintre călătorii rămași în drum, din lipsă de mijloace sau din inadaptare; a mers încet dar a ajuns pe culmi. În carierea lui tenace de Beamter austriac sʼa urcat pînă la treapta de consilier la Curtea de casație din Viena și printrʼo activitate culturală de cîteva decenii în înstrăinata Bucovină, bătrînul și-a deschis porțile Academiei romîne. Cele două oficialități i-au deci răsplata cuvenită, la Viena și la București; i-a mai lipsit doar notorietatea. Discreția persoanei lui și obișnuința unei cariere ermetice lʼau făcut însă să nʼo dorească. A murit așa dar cam la o parte, în tăecrea pe care i-o impunea și modestia caracterului și larma evenimentelor…” (E. Lovinescu, „T.V. Ștefanelli”, în: „Sburătorul”, anul II, nr. 14 din 14 iulie 1920, p. 209).
Istoria literaturii române îi va reține totuși numele datorită apropierii sale de Eminescu și volumului de amintiri, „printre cele mai serioase și documentate din cîte s-au scris” (Dan Mănucă), publicat în 1914.
(Va urma)
-Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
