Când un salariat își pierde locul de muncă, se spune despre el că intră în șomaj, sau că a devenit șomer. De unde provine acest termen, ce însemna el inițial și cum s-a ajuns la actuala accepție a acestui cuvânt, iată cuprinsul acestui articol. La originile sale, șomajul nu era deloc perceput ca un stigmat social. În Biblie, ziua a șaptea este prima zi nelucrătoare din istorie. Pentru a-L imita pe Dumnezeu, creștinii au făcut din duminică zi nelucrătoare, zi în care, practic, șomăm. Alte zile nelucrătoare, de sărbătoare, sunt cele în care-i cinstim pe sfinți. În ambele cazuri, este vorba despre încetări ritualizate ale muncii, care nu ne provoacă angoase pentru viitor ci, dimpotrivă, sunt percepute, la fel precum concediile, ca niște pauze binemeritate între două perioade de activitate. Cuvintele „șomer/șomaj” au intrat în limba română pe filieră franceză. Prin secolele XII-XIII apare cuvântul francez „chômer”, derivat din latina populară, din verbul „caumare” = a se odihni, a face pauză dintr-o activitate în perioada de căldură puternică. Latinii au preluat termenul din greaca veche, din cuvântul „kauma”, însemnând „căldură”. Acest cuvânt a ajuns în limbile italiană și franceză, dând substantivele „calma, calmo”, respectiv „calme”, de la francezi fiind preluat și de români, în forma substantivului „calm”. Ulterior, sensurile termenului s-au lărgit treptat, referindu-se la toate tipurile de odihnă, voluntară sau forțată, inclusiv boli, precum și la duminicile și zilele de sărbătoare, în care creștinii nu lucrau și mergeau la biserică. Se obișnuia să se spună că în acele zile „se șoma”. Prin urmare, șomajul corespundea unei perioade recurente de obstacole care s-a suprapus peste căldura puternică din înțelesul inițial (secetă, furtuni, ninsoare, inundații), toate acestea făcând necesară o perioadă de pauză. Treptat, termenul capătă accepțiuni noi, și asta datorită scriitorilor. Prin secolul al XVI-lea, marele filosof Montaigne nota, în „Eseurile” sale, că folosim adesea raționamentele altora „și pe-ale noastre le lăsăm să șomeze”. Un secol mai târziu, într-o celebră fabulă, o preluare după anticul Esop, La Fontaine imaginează un dialog între stomac și membre (mâini și picioare), în care ultimele spun următoarele cuvinte: „să șomăm este o profesie pe care el (stomacul, n.ns.) vrea să o învățăm”. Până în secolul al XIX-lea, șomajul se referea la perioada de timp în care cineva este fără muncă, oricare ar fi fost originea acestei absențe a muncii, iar termenul privea atât bărbații, cât și locurile de muncă, de producție (ateliere, mori, terenuri agricole etc.). În sensul modern al termenului, acesta apare odată cu munca salariată industrială, fiind mai întâi o realitate trăită, o chestiune socială și politică. Punctul de plecare pare să fi fost marea criză economică din Franța anilor 1847-1848, prilej cu care mii de muncitori au rămas fără locuri de muncă, aceștia regăsindu-se, ulterior, printre cei care au participat, începând din februarie 1848, la revoluția contra monarhiei din iulie, soldată cu înlăturarea regelui Ludovic-Filip și proclamarea republicii. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, statisticienii, sociologii și economiștii au început să cerceteze acest nou obiect de studiu, construind conceptele de șomaj și șomeri, instrumentele de măsurare care fac posibilă cuantificarea acestora și, în final, teoriile și primele politici de angajare și de șomaj.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
