Dată fiind apropierea sărbătorilor de iarnă, în primul rând a Crăciunului și a Anului Nou, am ales ca termen la care mă voi referi astăzi cuvântul „toast”. Conform dexonline.ro, „toastul” este „urarea făcută la masă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment, însoțită de ridicarea paharului: scurt discurs ținut cu acest prilej”. Toatul pare să fie moștenit de la libația greacă, obiceiul de a închina și a bea în cinstea zeilor. Foarte puțini știu că această manifestare de simpatie reciprocă adusă de spiritul sărbătorilor, fie ele de iarnă sau evenimente de familie, precum logodna, căsătoria, aniversarea zilei de naștere, inaugurarea unui obiectiv etc. era, la începuturile evului mediu, doar un act de precauție și o dovadă a neîncrederii. Vikingii danezi stabiliți în Anglia aveau obiceiul de a-i invita la banchetele lor pe nobilii anglo-saxoni de care doreau să scape. Stăpânul casei profita de momentul în care oaspetele său golea, cu înghițituri lungi, „hanap-ul” (cupă medievală cu picior, făcută din aur și argint, folosită la ocazii speciale), pentru a-l înjunghia pe la spate, sau a-i tăia gâtul cu sabia. De la un moment dat, nefericiții musafiri, care cam aflaseră la ce se puteau aștepta din partea gazdei, înainte de a-și înmuia buzele în cupă își avertizau prietenii ce-i însoțeau spunându-le: „Beau pentru sănătatea ta”, ceea ce însemna „Ai grijă, am lângă mine un danez ce așteaptă momentul potrivit să mă ucidă. Urmărește-l cu atenție și fii gata să-mi vii în ajutor în timp ce beau”! Această presupunere, pitorească, nu precizează originea termenului „toast”, care nu exista pe vremea vikingilor danezi și a anglo-saxonilor, sau cel puțin nu avea semnificația de mai târziu, cu care a intrat în limba engleză, și de aici în limbajul universal. În sensul său originar, „toast” înseamnă pâine prăjită. S-ar putea ca într-un moment, destul de greu de identificat, o feliuță de pâine prăjită să fi fost aruncată în cupa cu vin, sau în cana cu bere, pentru a da mai multă solemnitate schimburilor de jurăminte de prietenie sau de dragoste, dar nu există dovezi concludente în acest sens. Totuși, William Shakespeare, menționează la un moment dat acest lucru, în piesa sa de teatru, Nevestele vesele din Windsor. Falstaff, personajul principal, cere un litru de vin condimentat, solicitând să fie pus în el și un „toast”, adică o bucățică de pâine prăjită, pentru a mai reduce din aciditate. La un moment dat, pâinea prăjită a fost înlocuită cu substanțe mai valoroase. Sir Thomas Gresham (c. 1519-1579), comerciant și finanțator englez, dorind să reînvie extravaganțele Cleopatrei, a redus la pulbere o piatră prețioasă valorând 375.000 de franci, pentru a asezona vinul din cupa pe care urma să o bea pentru sănătatea reginei Elisabeta I, cu prilejul vizitei acesteia la Bursa de Valori din Londra, făcând astfel o modă din toasturile scumpe. Până în secolul al XVIII-lea, termenul „toast” a fost transferat de la pâinea prăjită plutitoare în băutură la persoana onorată prin ținerea toastului. Toastul a devenit, în curând, un prilej pentru consumul excesiv de alcool. Marina britanică avea o listă de toasturi zilnice care trebuiau închinate, în ordine: primul era pentru rege, apoi pentru navele britanice de pe mare, pentru marinarii britanici, pentru iubitele și soțiile celor care toastau. Obiceiul de a ciocni paharele înainte de a bea pentru sănătatea cuiva a fost inventat la curtea regilor englezi, după „Glorioasa revoluție” (1689), când ultimul Stuart a fost alungat și înlocuit și câțiva ani mai târziu pe tron va urca George I (1714-1727), din familia germană de Hanovra, din care face parte și regina actuală a Marii Britanii, Elisabeta a II-a. Obligat să răspundă la un toast pentru sănătatea regelui (George I, n.ns.), un iacobit (susținător al fostului rege, Iacob al II-lea), a evitat să ciocnească direct cupa, lovind marginea cupei celuilalt cu piciorul propriei cupe, ceea ce însemna, simbolic, „nu beau pentru regele George, ci pentru adevăratul rege, care se află de partea cealaltă a Strâmtorii” ( Iacob al II-lea se afla în exil în Franța, la curtea vărului său, Louis al XIV-lea, „regele Soare”). Acest expedient fiind dezvăluit, credincioșii vechii dinastii Stuart își treceau paharele pe deasupra bolului în care tocmai își clătiseră degetele. În felul acesta, ei beau pentru regele care era de cealaltă parte a apei, adică dincolo de Canalul Mânecii, iar acest obicei a influențat eticheta curții regale engleze. Chiar și la începutul secolului XX, când suveranul englez lua masa, ca invitat, la o mare personalitate, doar regele avea dreptul de a toasta, pentru ca în prezența sa nimeni să nu poată recurge la tradiționalul subterfugiu de a bea pentru moștenitorii Stuarților care se refugiaseră pe continent.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Hanap – pocal cu picior, din aur și argint, folosit pentru toasturi în evul mediu
Ofițeri ai Royal Navy toastând pentru rege în timpul celui de-al doilea război mondial
