Criza profundă a lavrei ruseşti athonite, cu repercursiuni şi asupra metohurilor sale, face ca în cele din urmă veniturile schitului să fie concedate mănăstirii greceşti a Pantocrator-ului, care devenea uzufructuar al acestora, nudul proprietar rămânând, însă, mănăstirea Sf. Pantelimon de la Athos. Condiţiile ipoteticului contract dintre cele două lavre athonite nu ne sunt cunoscute, dar credem că mănăstirea Sf. Pantelimon a cedat doar folosinţa bunurilor mobile şi imobile ale schitului, fără a da Pantocrator-ului posibilitatea de a deveni proprietar deplin (era şi imposibilă realizarea acestui lucru, care ar fi încălcat unul din principiile fundamentale ale vechiului drept românesc, anume „dominium eminens”). În schimb, această din urmă mănăstire o împrumuta pe prima cu o anumită sumă de bani, ce îi era acesteia necesară pentru redresarea financiară şi stingerea altor datorii, obligându-se în acelaşi timp să păstreze în bună orânduială ceea ce primise, să repare eventual schitul şi chiliile acestuia, beneficiind de folosinţa bunurilor mobile şi imobile ale sale, care constituiau un zălog al restituirii împrumutului. Ca o întărire a drepturilor şi condiţiei sale de uzufructuar, Pantocrator-ul a obţinut şi schimbarea hramului metohului cu al său propriu. Aşa s-ar putea explica cele două ispisoace de la Ştefan Petriceicu voievod, primul din 5 septembrie 1672, prin care domnul întărea mănăstirii poşluşnicii şi desetinele ce-i fuseseră orânduite, al doilea din 5 decembrie 1672, în care sunt precizate privilegiile mănăstirii Pantocrator-ului de la Botoşani (împărtăşim opinia lui Iorga, precum că această mănăstire ar fi mănăstirea Doamnei). Că metohul mănăstirii Doamnei a reuşit, cât de cât, să se întremeze financiar, urmare a unei mai bune chivernisiri, dar şi a unor privilegii domneşti o dovedeşte zapisul din 20 decembrie 1676, prin care Gheorghe al lui Pavel, cu feciorul său Sandu şi cu toţi ceilalţi feciori ai săi mărturisesc cum le-au făcut bine călugării mănăstirii Doamnei cu 200 de lei, iar apoi călugării strângându-i de bani şi neavând ei posibilitatea de a le returna peşin datoria, le-au dat în schimb o vatră de heleşteu pe apa Dresleucii, împreună cu „uricele cele bătrâne”. Documentul este o ilustrare lipsită de echivoc a faptului că actul cămătăriei era practicat, fără scrupule, şi în mediul bisericesc. Printre martori figurează „Eremia, şoltuzul de Botăşeni” şi patru preoţi, numele unuia dintre ei, Curtescul, arătându-l a fi originar din satul Curteşti, vecin schitului. Nu putem preciza data exactă începând cu care lavra rusească athonită reintră în stăpânirea deplină a schitului şi averii acestuia. Ştim, în schimb, că la 25 decembrie 1684, în prima zi a Crăciunului, mitropolitul Dosoftei al Moldovei îl aşează pe un oarecare Hrisantie, venit probabil de la Rusicon, egumen la mănăstirea Doamnei cu hramul Sf. Pantelimon. Numirea noului egumen poate fi pusă în legătură cu încetarea contractului de uzucapiune, prilej cu care mănăstirea îşi redobândeşte vechiul hram. Actul emis de Dosoftei pare a contrazice afirmaţia lui Teodor Bodogae, cum că abia în 1703 domnul Mihai Racoviţă, al Ţării Moldovei, restituie metohul Mănăstirii Doamnei la Rusicon, asta dacă nu cumva domnul moldovean a oficializat o situaţie ce exista, de mai mulţi ani, în relaţiile dintre cele două lavre athonite. În a doua sa domnie în Ţara Moldovei, la 18 noiembrie 1707, Mihai Racoviţă dă un hrisov de apărare a mănăstirii „de toate dările şi angheriile ce sânt pe alte mănăstiri şi lăcuitori” întărind, în acelaşi timp, închinarea la Sf. Pantelimon din Athos. „Nime la nimica să nu amestece mănăstirea, nici cu târgu, nici cu ţara”, poruncea domnul în acelaşi document, spre a pune capăt situaţiei în care oamenii mănăstirii erau „învăluiţi” cu dările de către slujbaşii domneşti, atât ai târgului, cât şi ai ţinutului.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU