Petru Missir l-a cunoscut pe Eminescu, probabil, la Junimea. (Îi unea, într-un fel, și Societatea „România Jună”, ai căror membri activi (în timpuri diferite) și membri emeriți (mai târziu) fuseseră.) Missir îi scria lui Maiorescu pe 13 mai 1884 (Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, București, 2013, p. 393-396): „Nefiind bine cunoscut cu dânsul de mai înainte, când m-am întors la Iași după Paști m-am ferit de a-i intra în suflet, pentru ca să nu-l penez”. În scurt timp însă, prin Pompiliu, se va apropia de Eminescu, căruia îi va deveni prieten, purtându-i de grijă în ultima perioadă: „Încetul cu încetul am intrat însă în intimitatea lui prin Pompiliu, astfel că azi, când îi dau prilej, îmi spune multe și-l cunosc foarte bine în ceea ce este și cum este, și de când îl cunosc m-a cuprins un fel de milă și afecțiune pentru dânsul, pare că mi-ar fi frate” (p. 394). Era perioada în care – scria Missir – pentru Eminescu părea „că nu există nimic pe lume care să-l poată atrage”. Eminescu se muta de la Miron Pompiliu la Burlă, iar Missir ar fi vrut să-l ia la el. Se pare că lipsa de voință îi anihila orice acțiune, încât lăsa orice „lucru baltă”; își dorea înapoi biblioteca (Missir scria: „Despre partea cărților lui n-ar fi rău dacă s-ar putea da de urma lor și s-ar aduna la un loc, de ex. la Chibici, și i s-ar scri lui de-a dreptul că i se țin cărțile lui la dispoziție și că le poate avea oricând va voi”). Nu-l încântase nici inventarierea unor documente descoperite la biserica Sf. Nicolae din Iași, când, probabil, la intervenția acelorași prieteni, fusese numit, pe 3 mai 1884, prin ordinul ministrului cultelor Gr. Tocilescu, membru în „Comisiunea pentru inventariere”. Ordinul era adresat altui prieten al lui Eminescu, Vasile Burlă, director, pe atunci, al Liceului Național din Iași (Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, București, 1977, p. 414).
Missir a făcut demersuri pentru ca Eminescu să fie subbibliotecar
Missir media, pe lângă Maiorescu, funcția de subbibliotecar, mizând, pentru Eminescu, pe un salariu de 200 de franci și o odaie în casele Universității și pe faptul că Eminescu, „dacă ar fi complet restabilit, ar putea să aibă lecțiuni particulare”. În consecință, pe 26 septembrie, prin Ordinul Ministerului Cultelor și al Instrucțiunii Publice, „domnul A. Filipide demisionând din postul de subbibliotecar” era numit, „prin Înaltul decret al M.S. Regelui, no. 2532 din 24 curent, domnul Mih. Eminescu, absolvent al Facultății de filosofie din Viena, fost revizor școlar” (Ungureanu, p. 415).
Și tot Missir îi gestiona banii primiți, având grijă să i-i dea când avea nevoie.
În august Missir îl găsea pe Eminescu bine („Reîntorcându-mă la Iași… l-am găsit pe Eminescu mult mai bine decât l-am lăsat” – îi scria lui Maiorescu pe 30 august 1884 (Mărturii…, p. 397-398)), dar cu „aceeași lipsă de inițiativă în sufletul său ca și mai înainte”. Missir se îngrijora, în continuare, de existența lui Eminescu: „…acum, în această toamnă, trebuie să știm ce se face cu Eminescu. Sau i se poate găsi ceva, sau, dacă cotizațiile trebuie să urmeze mai departe, atunci trebuie să știm pentru ca să o spunem celor ce plătesc și să se continue pe atât pe cât fiecare poate și vrea să dea, fără să se simtă îngreuiat”.
Lui Missir îi datorăm cunoașterea unor întâmplări din perioada în care Eminescu lucra la „Timpul”
Anterior, pe 5 septembrie 1883, Missir întocmea, din însărcinarea lui Maiorescu, „documentele privind contribuțiile Junimii ieșene la întreținerea lui Eminescu într-o casă de sănătate din Viena” (M. Eminescu, Opere, Vol. XVI, București, 1989, p. XXXVII). Și tot el, din însărcinarea lui Maiorescu, „executa strângerea acestor contribuții benevole”, arătând că se cere suma de 500 de franci pe lună. La îndemnul său sau al lui Maiorescu, junimiștii urmau să țină „trei conferințe cu plată pentru acoperirea cheltuielilor de trimitere” (A.Z.N.Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1962, p. 347). Missir îi pregătea și primirea la Iași, despre care îl informa pe Maiorescu.
Lui Missir îi datorăm cunoașterea unor întâmplări din perioada de ziarist la „Timpul” a lui Eminescu, printre care cea relatată de C. Săteanu, pe care o reproducem fragmentar:
„Era în ajunul războiului de independență. (…)
Ion Brătianu, șeful partidului liberal, chemat la cîrma țării, după retragerea conservatorilor, se pronunțase hotărât pentru intervenția României în războiul Ruso-Turc. (…)
Lascar Catargi, fixându-și atitudinea ratificată de întregul său stat major politic, a făcut să apară un comunicat la «Timpul» prin care țara era vestită că partidul conservator nu împărtășește hotărârea luată de Ion Brătianu. Comunicatul redactat de Alex Lahovary a apărut în «Timpul» , oficiosul partidului. (…)
…Eminescu abia venit la «Timpul» , cu educația și cultura sa occidentală și cu convingerea fermă asupra idealurilor expansive ale Rusiei, neinițiat încă în tainele politicei de partid, scrise un articol împotriva Rusiei – ceeace nu cadra cu conținutul partidului, apărut mai înainte în «Timpul». (…)
Citind în «Timpul» articolul acesta nesemnat, Alex Lahovary rămase perplex, căci ideile poetului contraziceau în totul textul comunicatului partidului. El veni la redacție, se interesă, și află că autorul acelui articol era tânărul redactor Eminescu. (…)
Alex Lahovary, tacticos și impunător cum era, puse chestiunea deadreptul (…) ceru pedepsirea și concedierea lui Eminescu. (…)
Lascar Catargi, cu viziunea limpede a faptelor și cu intuiția bunului simț al vechiului boer moldovan, interveni blajin și sfătos:
– «Domnule Lahovary, să nu facem din țânțar armăsar… Tânărul Eminescu a avut o părere și a scris-o ca s’o aducă la cunoștința publicului. El a arătat planurile rusești și pentru asta să nu-i tăem capul!»
Alex. Lahovary făcu ochii mari și-l fixă nedumerit pe șef, care urma tot așa de liniștit:
– «Și ca să-i arăți greșeala tactică, știi ce să-i faci? Pune și d-ta mâna pe condei și scrie, arătându-ți părerea, d-le Lahovary, pe care știi că o împărtășim cu toții!»…
Și lucrurile s’au lămurit și liniștit” (C. Săteanu, Figuri din „Junimea”, 1932, București, p. 142-143).
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu
