Originea cuvântului „mai” este încă discutată de către istorici și lingviști. Unii susțin că la romani această lună era dedicată zeiței Maĩa, fiica lui Atlas și mama zeului Mercur. Alți cercetători cred că aceeași lună era închinată bătrânilor, senatorilor (în latină „senex = bătrân, senecta = vechi, în vârstă), iar cuvântul „mai” ar deriva din latinescul „majores”, care înseamnă bărbați vârstnici. Această ultimă explicație ar fi justificată de numele lunii următoare, iunie, care pare a fi fost dedicată tinerilor, în latină „juniores”. Reprezentarea acestei luni era cea a unui bărbat de vârstă mijlocie ținând în mâini un coș cu flori și având la picioare un păun. Luna mai era sărbătorită de către păgânii precreștini, urme ale acestor sărbători regăsindu-se, încă, în evul mediu. În ziua de 1 mai, în mai multe state din occidentul medieval, se desfășurau serbări publice. În acea zi, țăranii plantau un copac numit mai. Multe obligații în bani sau în natură se achitau în această zi, fiind numite, în latina populară, „maiagium”. În timpul Merovingienilor, adunările politice aveau loc în luna mai. Inițial, războinicii franci se adunau în fiecare an în luna martie, în locul consacrat numit Câmpul lui Marte. Dacă discursul căpeteniei le era pe plac își loveau scuturile cu săbiile, în caz contrar înăbușeau vocea șefului cu murmurele lor. Împăratul Carol cel Mare (768-814) mută data acestei adunări în luna mai. Episcopii, care în timpul lui Clovis (481-511 rege al francilor) fuseseră doar admiși la aceste adunări, au căpătat un rol preponderent, alături de conți și seniori, iar elementul războinic a fost estompat. Aceste adunări au fost înlocuite, din 1302, cu Statele Generale (strămoșul parlamentului francez), care au fost convocate ultima dată în 1789, în ajunul Marii Revoluții Franceze. Luna mai corespunde lui „Floréal”, din calendarul republican francez, fiind luna florilor. În fiecare an, romanii sărbătoreau „Floralele”, pe parcursul a cinci nopți, când se organizau vânători și spectacole mimice și dramatice, vânătorile având loc într-un circ special, numit Circul Florei. Se spune că Flora era soția lui Zefir, vântul fiind cel care, prin adierea sa, mângâie florile. Timp de câțiva ani Floralele au fost interzise la Roma, dar în anul 172 î.Hr., mugurii suferind mult din cauza vremii nefavorabile, senatorii romani au decis reluarea festivalului. Zefir, fiul Aurorei, este descris ca un tânăr cu aripi de fluture, respirația sa dând viață plantelor, colorând florile și fructele. Numele său provine din cuvintele grecești „zoé fero”, însemnând „port viața”. Pe 9, 11 și 13 mai romanii aveau sărbătoarea Lemuriilor, pentru a împăca spiritele morților. Aceste sărbători erau numite inițial „Remuriene”, fiind instituite, conform tradiției, de către Romulus, pentru a se elibera de fantoma fratelui său, Remus, pe care-l ucisese. La 15 mai avea loc sărbătoarea dedicată lui Mercur, zeul elocvenței, comerțului, călătoriilor, protector al hoților și cel care conducea sufletele morților în lumea de dincolo. În luna mai, ziua crește cu o oră și 16 minute. Românii au o vorbă din bătrâni care spune că „dacă plouă în mai, vom avea mălai”, în timp ce francezii consideră că „mai ploios îl face pe țăran voios”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU