În urmă cu mai bine de un secol, din Botoşani se exportau imense cantităţi de grâu şi orzoaică. Familiile de cultivatori, precum familia Goilav, care deţinea peste 1.600 de hectare în zona Rânghileşti şi care mai avea în arendă alte câteva sute de hectare cultivate cu cereale, şi mai ales a celor care intermediau vânzarea cerealelor s-au îmbogăţit înainte de Primul Război Mondial, iar unii chiar şi în perioada interbelică. Pe atunci, acest tip de grâu pleca din zona Botoşanilor către destinaţii europene, precum Germania sau Marea Britanie. Astfel, avea să fie cunoscut „grâul roşu de Botoşani” ca o marfă aflată la mare căutare, produsele de panificaţie realizate din respectivele cereale fiind renumite pentru cantitatea scăzută de gluten şi de savoarea deosebită a făinii.

Cu toate acestea, soiul de grâu care altădată făcea furori la export a dispărut complet din fermele româneşti.

Un grâu scump

Tehnologia de cultură a grâului roşu includea fertilizarea exclusivă cu gunoi de grajd. Deşi de calitate, producţiile la hectar lăsau de dorit în trecut, cel mai mult obţinându-se circa 1.500 de kilograme la hectar. În anii ’60, în timpul colectivizării, s-a încercat trecerea la îngrăşămintele chimice şi a pesticidelor, dar rezultatele au fost catastrofale. Recoltele de grâul roşu obţinute au fost aproape necomestibile, iar cum tendinţa şi în agricultură era de industrializare, acest soi a fost înlocuit cu altele mai productive în condiţiile noi de cultură.

Acum, grâul roşu face parte din tendinţele la nivel mondial din industria panificaţiei artizanale. Pâinea obţinută cu acest tip de grâu are un gust uşor amărui şi o culoare mult mai închisă. Americanii şi britanicii sunt cei care au păstrat cel mai bine genetica grâului roşu, transferând-o la soiuri moderne, cu productivitate crescută şi toleranţă mare la bolile culturilor de păioase.