În februarie 1860, când semna prefața la „Învățătura ortodoxă de’n religiunea creștinească”, viitorul arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației, Silvestru Morariu-Andrievici, funcționa ca paroh în Ceahor și se numea Samuil Andrievici. Prenumele „Silvestru” avea să-l poarte de la intrarea în monahism, după moartea soției sale. Numele „Andrievici” are și el o istorie aparte:
„Ducându-şi un om cu numele Morariu din Mitocul Dragomirnei (sat în care s-a născut și Samuil Andrievici – N.N: A.S.) fiul la şcolă în Suceava, directorul de atunci — un neamţ cu numele Franz Theil, îl întreba, că ce nume familiar portă? Bătrânul îi spuse că-l chiamă Morariu. Dar directorului nu-i veni la socotelă acest nume şi întreba pe tatăl copilului ce nume avea cel dintâiu strămoş, de care-şi aduce aminte? Şi spunându-i bătrânul că Andreiu, directorul stătu pe aceea ca să-l înscrie pe băiat cu numele Andrieviciu, spunându-i că acest nume este cu mult mai frumos decât numele Morariu. Şi bietul creştin, ce se facă? Lăsa după voia directorului, ca se nu atragă cumva mânia aceluia asupra copilaşului. (…) Urmaşii acelui Morariu-Andrieviciu, cari umblară la şcolă, rămaseră cu numele Andrieviciu, pre când neamurile lor din Mitocul Dragomirnei, cari rămaseră ţerani îşi portă până în ḑiua de aḑi numele Morariu”. Pare că abia când ajunse arhiepiscop și mitropolit, Silvestru Andrievici își „revindecă prin guvernul ţării, cu documente autentice, numele de Morariu, care lucru apoi îl făcură şi ceialalţi membri ai familiei sale” („Revista ilustrată”, iulie, 1898, p. 125-126). Cert este că o perioadă mitropolitul a purtat numele Andrievici, cu care semnează și patru volume din „Învățătura ortodoxă de’n religiunea creștinească a unei, svintei katolicei și apostolicei biserice a răsăritului pentru plasele superioare ale gimnaziului”. Volumele sunt editate, între 1862 și 1864, la Viena, cu litere chirilice, în limba română, pentru care pledează, în textul „Precuvântării”, parohul Samuil Andrievici: „precum este religiunea un obiept principale al inimei, așa este și limba mămească unica limbă, carea străbate de-a dreptul până la inimi”. Și argumentează în continuare:
- „în limba carea se vorbește în jurul familiei se împărtășesc pruncului primarile concepute ale religiunii. Conceptul și cuvântul, prin carele este desemnat începând a fi proprietatea pruncului, se lămuresc și se întăresc înprumutiș pentru tot viitoriul, pentru că cuvântul revoacă totdeauna și conceptul, carele se împărătășă de părinți”;
- „pentru ideile religioase sunt pruncii în frăgezie cei mai capaveri și limba, carea au deschis inima pruncilor pentru obieptele religiunii întâia dată, este ca o alăută încântătoare pentru tot viitoriul și prin urmare orișicând ar resuna în limba maicei cuvintele mântuirii, se deschid ușele inimei spre primirea cuvântului dumnezeescu”;
- „nu numai materiile, ci și limba în carea se împărătșesc ele, este așa dară în scopul unei desvoltări religios-morale de mare cumpenime”;
- „schimbarea limbei la înpărtășirea învățăturei de’n relițiune trebue să producă mai multă tulburare decât lămurință însuși în privința adevărurilor principale” (p. III-V).
În „Precuvântare”, Samuil Andrievici arată „trei scăderi însemnate, cari împiedică tot mai mult o desvoltare științivă în spiritul ortodoxiei”, prin care argumentează, implicit, și scrierea celor patru volume. Întâia scădere emana „de’n însuși materialul învățăturii, carele era mai mult speculațiv decât pusățiv”, a doua – „din strâinătatea limbei, fiind că precum e cunoscut nu în limba maicei a tineretului, ci în limba germană se proura de învățători și se învăța de scolarii gimnaziali teoriea ortodoxă a religiunii creștine”, iar a treia „resulta în timpul trecut dela cărțile străine, căci precum este cunoscut, nu de’n cărți proprii, scrise în spiritul ortodoxiei, ci de’n cărți străine și anume de’n cele ale bisericii apusene (…) învață scolarii gimnaziali teoriile religiunii ortodoxe” (p. I-V).
Întru reducerea acestor scăderi, întreaga învățătură a religiunii creștinești Samuil Andrievici o expune în patru cărți:
Cartea întâia: „învățătura despre descoperința dumnezeiască a vechiului și noului testament, carea cu drept se poate numi: învățătura dogmatică generală”.
Cartea a doua: „învățătura dogmatică specială, carea cuprinde specialele dogme ale credinței”.
Cartea treia: „învățătura morală sau tratatul despre legile morale”.
Cartea a patra: „Învățătura despre urzirea, oprâncușul, lățirea și starea bisericii creștinești”.
Trei dintre aceste cărți – întâia, a doua și a treia – se păstrează în biblioteca parohiei din Călinești.
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – centrul Național de Studii Mihai Eminescu