Cât despre Mândrești, celălalt sat, vechimea acestuia pare să coboare către perioada întemeierii statului moldav, acolo existând o curte aparținând unui conducător local, al cărui nume, de origine maghiară, ne poate duce cu gândul că a fost unul dintre însoțitorii lui Dragoș sau, mai târziu, al lui Bogdan, descălecătorii Țării Moldovei. Astfel, la 7 iulie 1430, în fața lui Alexandru cel Bun vin fiii lui Ioan Jumătate pentru a-și împărți ocinile rămase de la părintele lor. În partea lui Mândru (în alte documente va fi numit Mândrea, n. ns.) vin „Balinții, pe Siret, curțile și morile ce sânt în Siret și cu tătarii ce sânt la acele curți”. Prin același act, Mândru Jumătate primește și satul învecinat, Vlădeni. Mulți ani mai târziu, la 17 martie 1492, Ștefan cel Mare întărește copiilor și nepoților lui Ioan Jumătate satele rămase de pe urma acestuia. „Și s-au cuvenit Mărincăi, fiica lui Mândrea (Jumătate, n. ns.) și nepoților ei de frate, Silea și surorii lui, Donea, în partea lor, satul anume Mândreștii, pe Siret, unde au fost Balinții”. În act se mai arată că privilegiul pe care-l avusese bunicul lor, Ion Jometate, de la bunicul lui Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun, fusese pierdut de către urmași. Între timp, nu știm din care motiv, Ștefan al II-lea voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, îl miluia, la 14 aprilie 1435, pe pan Petru Hudici vornic, pentru slujbă credincioasă, dându-i „curtea lui Mândrea, pe Siret și cu pricuturile sale”. La 6 ianuarie 1583, când domn al Țării Moldovei era Petru Șchiopul, în fața acestuia vin Gheorghe Movilă, episcopul Rădăuților, împreună cu frații și surorile sale, anume Toader, Eremia, Simion (ultimii doi vor fi, la rându-le, domni, n. ns.), Scheauca și Greaca, copiii lui „Moghilă mare logofăt”. Cu toții, îi arată domnului „că satul Mândrești, care este pe Siret, le-a fost lor dreaptă ocină și dedină, de la întemeierea țării”, dar uricele pe care le avuseseră de la domnii de dinainte au fost pierdute când au prădat turcii Moldova. Ei arată că inclusiv uricul strămoșului lor, Petre Hudici, pentru satul Mândrești, de la Ștefan voievod cel Bătrân fusese pierdut „când au venit turcii la Pârâul Alb asupra lui Ștefan voevod”. Acest Petru Hudici era bunicul marelui logofăt Ion Movilă și străbunic al copiilor acestuia. Familia Movileștilor nu dorește să i se întoarcă satul, ci îl face danie ctitoriei sale, mănăstirii Sucevița. Dania este reconfirmată de către domn la 1 august 1583. La un moment dat, satul va fi revendicat de către cronicarul Grigore Ureche și neamurile sale. Astfel, la 30 iunie 1637, „Gligorașco Ureche mare spătar, și cu cneaghina comisoae Voruntăreasă” și cu alte rubedenii îi pârăsc pe călugării Suceviței, că ar stăpâni fără temei satul Mândrești, pe Siret, la ținutul Sucevei. La rândul lor, călugării arată că satul le este dreaptă danie și miluire de la Petru Șchiopul, arătând și uricul de la acesta, prin care episcopul de Rădăuți, Gheorghe Movilă, renunță de bunăvoie la moștenire în favoarea mănăstirii Sucevița. analizând și uricele arătate de Grigore Ureche și rudele sale, domnul arată că acestea au fost făcute „cu înșelăciune și nedrept” și decide ca satul să rămână al mănăstirii.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Dicționar de termeni istorici
Pricut – grup despărțit prin „roire” din satul inițial, așezat pe același hotar. De regulă, apariția pricuturilor, numite și cuturi, se datorează creșterii populației. După câteva generații, se desprind cu totul de așezarea inițială, devenind autonome.