Aurel C. Popovici, „urmașul cel mai înflăcărat al tradiției de la România Jună, întemeiată pe doctrina lui Eminescu” (S. Mehedinți), a fost „unul dintre cei mai mari gânditori politici ai Românilor ardeleni” și, după Eminescu, „reprezentantul cel mai temeinic și mai documentat, al gândirii politice românești, din trecut” (Gr. Nandriș).
Admirator declarat al moștenirii teoretice a lui Mihai Eminescu, Aurel C. Popovici a preluat din ideile eminesciene, considerând că se afla printre puținii privilegiaţi care îl pot înţelege. Nu doar sub aspectul gândirii politice, ci și al acțiunilor concrete se situează A.C. Popovici în continuitatea lui Eminescu: „ceeace Eminescu urzise la Putna, în cel dintâi congres pan-românesc, au continuat cu o sfântă stăruință cei din generația lui Popovici” (S. Mehedinți).
La Viena, unde și-a făcut studiile, A.C. Popovici a activat în Societatea „România Jună” (înfiinţată în 1867 şi care l-a avut ca președinte pe Ioan Slavici și pe Eminescu, bibliotecar). În 1886, A.C. Popovici a devenit vicepreşedintele Societăţii şi a animat activitatea acesteia. A susținut apoi, din 1890, Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor.
Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţiunea românilor din Transilvania şi Ungaria
La iniţiativa Ligii, studenții români au adresat un memoriu – Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţiunea românilor din Transilvania şi Ungaria – guvernului Austro-Ungariei. Ca urmare, în prima parte a anului 1891, la Budapesta, a fost emis un răspuns: Românii maghiari şi naţiunea maghiară. Răspunsul tinerimii de la şcolile înalte maghiare la Memoriul tinerimii universitare din România. Cu implicarea lui Aurel C. Popovici și colaborarea lui Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu şi Nicolae Comşa, a fost redactată o Replică la acest Răspuns – Chestiunea română din Transilvania şi Ungaria. Replica junimii academice române din Transilvania şi Ungaria la „Răspunsul” dat de junimea maghiară „Memoriului” studenţilor universitari din România.
Aurel C. Popovici a avut un rol esenţial și în finalizarea Memorandumului adresat de naţiunea română împăratului Franz Iosef I, document care acuza anularea autonomiei Transilvaniei prin unirea ei cu Ungaria fără participarea poporului român la luarea acestei decizii.
Deși împăratul a refuzat Memorandumul, acesta a atras repercusiuni asupra persoanelor implicate în redactarea lui. Guvernul Austro-Ungariei a ordonat o anchetă judiciară, inculpându-l pe Aurel C. Popovici și condamnându-l, pe 31 august 1893, la patru ani închisoare şi plata unei amenzi de 500 de florini. A.C. Popovici s-a refugiat în Austria, apoi în Italia şi în România. Pe 19 septembrie 1895, după intervenţia diplomatică a României şi presiunea opiniei publice occidentale, împăratul a dispus graţierea memorandiştilor.
Partidul Naţional Român a fost scos în afara legii
Graţierea și, în același timp, scoaterea Partidului Naţional Român în afara legii au creat un complex de factori ce au slăbit forţa de reacţie, dar și coeziunea românilor din Transilvania şi Ungaria. Ioan Raţiu, unul dintre conducătorii Partidului Național Român, a fost învinuit de Ioan Slavici şi Eugen Brote (vicepreşedintele Comitetului Naţional al Partidului) de trădare a intereselor naţionale. Slavici publică, în „Tribuna”, la 16 şi 21 noiembrie 1895, două editoriale în care arată controversele existente între oamenii politici români şi sugerează necesitatea reconcilierii cu guvernanţii Ungariei. Intransigent și intrigat de poziţia lui Slavici, A.C. Popovici semnează, alături de Brote, o scrisoare (8/20 decembrie 1895) în care sunt deplânse dezbinările interne.
Subordonarea partidului faţă de gruparea majoritară din jurul lui Ioan Raţiu este înțeleasă ca subordonare în jocul promovat de Dimitrie Sturza şi Partidul Naţional Liberal. „Liderii naţionalişti ardeleni nu ştiau la acea dată că România – prin I.C. Brătianu, prim-ministru, şi Dimitrie Sturdza, ministru de externe – încheiase un tratat secret cu Austro-Ungaria încă din octombrie 1883 şi aderase la Tripla Alianţă şi că, în virtutea acestei înţelegeri, guvernele de la Budapesta, prin intermediul Vienei, cereau politicienilor din Bucureşti să descurajeze mişcările naţionale ale românilor ardeleni”, concluzionează G. Tănăsescu (Naţionalismul doctrinar – Aurel C. Popovici).
Un exemplar al ziarului „Epoca” se află la Memorialul Ipoteşti
Atent la declaraţiile lui Dimitrie Sturdza de la Iași și înțelegând că Brote „avea misiunea de a realiza concilierea cu guvernul Ungariei în schimbul obţinerii unei legi electorale favorabile românilor” (G. Tănăsescu), A.C. Popovici se desolidarizează cu acțiunile lui Brote și „destăinuie intrigile în chestiunea națională” în mai multe ziare, printre care și în „Epoca” din 1 martie 1896. Un exemplar al acestui ziar – care, judecând după notă, a aparținut sau cel puțin îl avea ca destinatar pe Titu Maiorescu – se păstrează astăzi în Fondul Documentar Ipotești.
Cititorilor interesați de versiunea caragialiană a despărțirii lui A.C. Popovici de Brote le recomandăm articolul Culisele chestiunii naționale (I.L. Caragiale, Opere. Articole politice și cronici dramatice. Tomul V, București, 1938).
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești
