Pe 2 iunie 1852, pe moșia sa, Miclăușeni, se stingea, la vârsta de 56 de ani, Gheorghi Mironescu. A răposat tocmai în „minutul sosirii”, venind de la moșia Liveni, pe care o avea în posesie, însoțit de monahia Fevronia Iurașcu de la mănăstirea Agafton. Monahia Fevronia „nu mai puțin l-au întovărășit nedizlipită, chiar alăture cu el în trăsură” (Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, București, 1977, p. 236). Cum se întâmpla în epocă în asemenea cazuri, în prezența unui asesor de Tribunal și a unui supraveghetor (privighitor) „rînduit de Isprăvnicie”, au fost cercetate cele rămase de pe urma răposatului. Se pare că averea constatată nu prea mulțumise moștenitorii, întrucât „nu numai nu s-au găsit banii în act, cunoscuți de obștie că [avea] acest bătrîn, dar nici sineturile de 2500 galbeni”. Învinuirea cade asupra monahiei Fevronia, care „ar fi arătat în secret” uneia dintre rudele răposatului „că numai 500 galbeni s-ar fi găsind la cumnatul ei și că sinetul pe această sumă ar fi tot la el”. Cumnatul nu era altcineva decât căminarul Gheorghe Eminovici, soțul Ralucăi Iurașcu. Aceste precizări le face maiorul Alecu Mironescu, nepotul răposatului, în reclamația adresată Mitropoliei în data de 19 iulie 1852, prin care solicită: „a poronci de a să aduce cu grăbire pe numita călugăriță dinantea Înalt Prea Sfințiilor Voastre și de să supune unei aspre strîmtoriri spre a da de față răpitele de ea, atît sineturile de 2500 galbeni i alte asemenea sineturi ce răposatul au putut avea, cît și banii în act sfitarisiți, nu mai puțin și alte lucruri din casă au rășluit în vremea boalei moșului meu”.
Eminovici cere îndepărtarea din comisie a „iconomului” Ionică de la Botoșani
Din rezoluție reiese că „s-au scris stariții M-rei Agafton ca să triimită pe numita monahie” la mitropolie (Gh. Ungureanu, p. 237). Mitropolia dispune cercetarea, iar pe 23 august 1852, Gh. Eminovici, la rându-i, răspunde print-o solicitare de a fi luate de către comisie „în scris dovezi de la donositori despre arătările sale, fiindcă calomnia cuprinde în sine atentaturi compromițătoare”, maica Fevronia fiind învinuită de „fur”, iar Eminovici – „de tăinuitor celor furate”, apoi, „nici un feli de cercetare a nu se desăvârși” fără prezența lor. Și tot Eminovici cere îndepărtarea din comisie a „iconomului” Ionică de la Botoșani, „cu care iconom – explică căminarul – atît cumnata mea, cît și eu, sîntem în mai multe neînțelegeri”. Iconomul Ionică de la Botoșani era cel care îl botezase pe Eminescu, iar neînțelegerile – explică Gh. Ungureanu – vizau amestecul iconomului „în conflictul dintre familia Eminovici și chiriașa caselor, Smaranda Varlaam” (Gh. Ungureanu, p. 241).
Chemați în urma lucrărilor „aceli poroncite di către înalt preosfințitul mitropolit prin poronca 1118”, deși primiseră prea târziu adresele de înștiințare, Eminovici și monahia Fevronia se prezintă la Dorohoi, în fața comisiei, pe 29 martie 1853, solicitând „cuvenită lămurire dacă di cătră ea să vor putea înainti lucrările” (Gh. Ungureanu, p. 245). Pe 31 martie, constatând „că comisia nefiind completă, nu poate intra în cercetare” și „fiind chemați di alti interesuri”, cei doi părăsesc Dorohoiul. Nu înainte însă ca Eminovici să confirme primirea unei copii de pe înscrisul maiorului Alexandru Mironescu, exprimându-și și nemulțumirea față de cele întâmplate:
„Deșteptat acum din nou tot di a dumisale stăruinți, căci sirios merge pi prințip că a sa jăluire ar fi valabilă, prin aceasta pentru ce mai di pi urmă în acest prilej ar viia arăta comisii, [?], nu dară ceva mult decît numai potrivit legilor dioarăci această împregiurare sporește și marșa ei și comisia nu poate astăzi a înainti vreo mai departe lucrare decît numai a îndatori pe dumnealui maiorul ca să siguripsască cu înscrisul taftopatiei în temeiul paragrafului 62 din Condica criminală, așa precum această cercetare în felul ei încheagă ființă de fur și gazdă (adică atac personal)” (Gh. Ungureanu, p. 246).
Gheorghe Eminovici și Fevronia Iurașcu depun o cerere pentru a pune capăt acuzațiilor maiorului Mironescu
Peste două luni, pe 30 mai, Gheorghe Eminovici și Fevronia Iurașcu depun o cerere pentru a pune capăt acuzațiilor maiorului Mironescu și „această peripiscă zadarnică”, care le „pricinuiește destule ostineli și cheltuieli”. Peripisca însă continuă, iar la adresa cu nr. 16, prin care i se cere lui Eminovici să răspundă acuzațiilor, acesta scrie: „spusa martorilor este nevalabilă și neadivărată” (Gh. Ungureanu, p. 247). Martori în această cercetare erau: un vătav arman; Vasile Panțîru, „din oamenii mortului”; Simion Chlearu, „dun slugile mortului”; Criste, fecior, „din slugile mortului”.
Într-un final, după trei încercări de convocare a lucrărilor comisiei (pe 26 martie, pe 1 mai și pe 30 mai 1853), la care se prezintă doar monahia Fevronia și căminarul, comisia înaintează un raport către Mitropolie în care constată că pîrîții „pe niște închipuiri sînt trași a alerga și a cheltui zadarnic”. Raportul e semnat de protosinghelul Vitalii, nacealnic schitului Gorovei; protoiereul Ioan, ținutul Botoșani; protoiereul Teodor, ținutul Dorohoi (Gh. Ungureanu, p. 248-249).
Miclăuşenii Mironescului a fost înglobat în satul Carasa
De data aceasta, după doi ani, li se face dreptate maicii Fevronia lui Gheorghe Eminovici. Miclăușenii însă, sat vechi, atestat într-un act de danie din 20 decembrie 1437, iar într-o perioadă numindu-se chiar Miclăușenii Mironescului (1845, 1854, 1859, 1876) – din cauza împărțirii în două sau trei sate – parcurge o evoluție administrativă de la sat în ocolul Câmpului (1772/1883) la înglobarea în satul Carasa (1968) (M. Poclid, Dicţionar Geografic Enciclopedic al Judeţului Botoşani. Vol. I, 2019, p. 674-675). Doar câteva case răzlețe mai amintesc astăzi de vechea localitate.
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești