Ieri s-au împlinit 162 de ani de la Unirea Principatelor, prilej să ne amintim şi despre personalitatea ramarcabilă a Domnitorului Unirii.
Este acum din nou prilejul de-a ne aminti biografia lui Cuza. De faptul că el a murit destul de tânăr, că nu li s-a permis țăranilor să-l petreacă pe ultimul drum, că nu i s-au îngăduit funeralii naționale, că doamna sa, Elena Cuza, i-a supraviețuit mult timp, trăind în anonimat la Ruginoasa sau în alte părți ale Moldovei, că, trecută fiind de vârsta octogenară, a primit omagiul patetic al lui Nicolae Iorga, cel care știa să ofere astfel de compensații spectaculoase, atunci când o oarecare nedreptate îi solicita neodihnita atenție. Putem afla că, demnă, bătrâna principesă a primit cu mare tulburare acest omagiu, de parcă în viața ei n-ar fi fost copleșită cu onoruri, de parcă uitarea mereu rostogolitului prezent ar fi cuprins-o de multă vreme…
Nu sunt lucruri noi, le aflasem din vremea învățăturii, dar nu știu de ce mi se par stranii, false. Și cum să nu mi se pară astfel, când figura lui Cuza îmi este mie și nouă, tuturor, familiară, existentă într-un prezent perpetuu, activă, producând mereu mutații în conștiințele celor ce vin din urmă, ca valurile mării, și-l găsesc la mal pe el, pe Cuza-Vodă, cunoscându-l ca pe o persoană civilă, copleșitoare, exemplară, mitică. Și valurile trec mai departe, iar Cuza rămâne neclintit acolo, pe promontoriul său, închis ca un fluture superb într-o mărgea de chihlimbar, cu faptele lui, cu chipul lui, cu uniforma lui, cu viața lui bărbătească fascinantă, cu spinarea lui dreaptă, semn heraldic al întregii lui înfăptuiri. Valuri, valuri de generații se întorc în imensul anonim al mării din care s-au iscat, dar Cuza, ca și Eminescu, ca și Bălcescu ori Mihai Viteazul, ca și Ștefan cel Mare, ca însuși Iorga, istoricul, rămâne înalt, neclintit, în chihlimbarul însemnătății faptelor sale. Cât de aproape sunt deci vârfurile istoriei unei națiuni din perspectiva timpului, indiferent dacă au atins înălțimea prin fapte de arme, prin vitejie, prin dreptate ori prin geniu, prin spirit, prin artă.
Gândul la Cuza ne întoarce în timp și la acea primă stare de sublim colectiv trăită de țara noastră, încă mică până atunci, dar aflată exact pe punctul de-a se întregi ca prin miracol, aici, într-o geografie atât de vitregă, aflată la confluența a trei imperii, care de care mai lacome de-a înghiți, precum balaurii, trupurile altor țări și neamuri. Și totuși, poate vreo pronie destinală a apărat acest pui de țară și l-a ajutat să crească, să se împlinească, atunci pentru întâia oară, apoi și mai mult, până acolo unde știm că s-a împlinit înainte de a fi mușcată – încă ireparabil – de unul dintre balauri. Ei, și atunci în acel iureș muzical în care nu numai oamenii amețiți de bucuria nesperatului succes cântau Hora Unirii, izvodită de veselul Alecsandri, de fapt, un personaj istoric de-o energie luminată sine-qua-non. Căci parcă și munții și lanurile de grâu și codri și valurile păreau a cânta și dansa unduitorul cântec. O, ce minunate sunt acele vremuri în care istoria se îndură și mai îngăduie oamenilor să guste deliciul sublimului colectiv!
Ei, și toate acestea au fost posibile și datorită existenței, acolo și atunci, adică exact la timpul fast, a unui personaj precum Alexandru Ioan Cuza, cel care a îmbinat cerințele liderului ideal, dorit de orice aparținător al unei țări: caracter, inteligență, onestitate, devotament, pricepere și dorință de-a organiza cât mai bine rosturile țării printr-un atașament deplin la cauza acesteia, chiar și prin ținuta lui demnă, bărbătească și elegantă. Prin toate acestea el a întrunit calităţile cerute de subconştientul colectiv de la cel pe care să şi-l proiecteze ca lider al ţării unite. Acestea demonstrează, iar şi iar, cât de importantă, dar şi greu de găsit, este într-un moment istoric deosebit, existenţa unei personalităţi marcante.
Cum deci să nu mi se pară stranii, chiar false, întâmplările legate de curgerea vieții sale până la apusul ei ori chiar altele legate de posteritatea lui, când aceste lucruri sunt incredibile, aparțin altei persoane, poate vag înrudite fizic cu mărețul Cuza, care nu numai că există acum, odată cu generația noastră, dar mai mult de-atât, știm cu certitudine, că el va exista și după ce aceasta se va stinge. Cele ce știm despre dimensiunea ireversibilă a timpului, despre simultaneitate și cronologie nu spun încă totul despre acest fel de timp al personalităților de excepție ale unei națiuni. Ele par a aparține unui alt timp, al lor propriu, care are alte particularități decât timpul restului lumii, un timp care nu trece, un timp etern contemporan, simultan cu timpul oricui, așa cum luna în nopțile de vară merge alături de orice călător și pare a fi apărut pe cer doar ca să-i lumineze acestuia drumul.
