„Un orologiu sună noaptea jumătate./În castel în poartă oare cine bate?/- Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit; Eu, și de la oaste mă întorc rănit”. Cunoaștem cu toții aceste versuri învățate încă din școala primară și le-am recitat cu patos gândindu-ne la faptele de arme ale lui Ștefan cel Mare. Le-am ales ca prefață la acest articol pentru că în ele se află cuvântul la care mă voi referi astăzi, anume „oaste”. Cuvântul are mai multe sinonime și înțelesuri: armată, serviciu militar, război, luptă, bătălie, iar din familia de cuvinte fac parte și „ostil, oșteni, oștire, oștime, a oști, ostași”. Cuvântul „ost”, întâlnit și în forma „host”, apare prin anul 1050, în langue d’oïl, o limbă romanică dezvoltată în nordul vechii Galii, al Franței, dar și în insulele anglo-normande din zona Canalului Mânecii. Cuvântul își are originea în latinescul „hostis-em” însemnând dușman, inamic. În franceză a fost preluat sub forma „hostile” însemnând, prin extensie, „armată inamică”, apoi armată, acest din urmă înțeles înlocuindu-le, progresiv, pe celelalte și impunându-se în final. Termenul ost sau host desemna armata în campanie și serviciul militar cu care vasalii îi erau datori suzeranului lor în epoca medievală. În evul mediu timpuriu, serviciul „ost” era obligatoriu pentru toți oamenii liberi numiți mai târziu, în franceză, „vavassal”, adică vasali ai unui senior care era vasal, la rândul său. Căderea Imperiului Roman de Apus, în 476, a modificat din temelii organizarea militară a statelor nou apărute pe ruinele imperiului. Legiunile romane, ca armată permanentă sub conducerea împăratului, vor fi înlocuite de o armată nepermanentă, armata medievală numită și „ost”. Conform tradiției germanice, toți oamenii liberi erau chemați la oaste, în caz de război, nefiind plătiți pentru asta, dar având dreptul la o parte din pradă. Cei care nu răspundeau convocării, plăteau o compensație în bani (aur sau argint), ori în ceva ce putea fi folosit la război (arme, animale, turme, mantale etc.), nefiind acceptate pământurile sau fermele. Cine nu putea plăti era obligat să intre în serviciul regelui până la plata integrală, iar datoria se stingea numai cu moartea datornicului. Oastea era convocată odată cu adunarea generală a regatului, în martie, ulterior în mai, astfel încât pășunile, ajunse la maturitate, să poată asigura hrana cailor. Pe măsură ce autoritatea regală scade, se formează mai multe mici armate senioriale, care se adună la apelul regelui pentru a forma „oastea regală”. Din secolul al VIII-lea, perioada carolingiană, prin introducerea scărilor de o parte și de alta a șeii, cavaleria începe să primeze față de infanterie. Costul ridicat al echipamentului de cavalerie limitează accesul la acest gen de oaste doar pentru cei bogați, iar oastea tinde să se profesionalizeze, prefigurând viitoarea cavalerie ca armă. Acest tip de oaste atinge apogeul odată cu apariția, la finele secolului al X-lea, a cavaleriei, care distinge nobilul cavaler de țăranul infanterist și – mai târziu – de tunar. Din secolul al XIV-lea se schimbă modul de desfășurare a războiului, prin apariția unor arme noi, precum arbaleta sau tunul, pe care le pot manevra cu succes mercenarii, ostașii profesioniști. Legătura ce-i unea în oastea feudală pe seniori și pe vasalii lor se estompează treptat, odată cu transformarea întregului sistem feudal. Acesta va fi, practic, sfârșitul oastei medievale. Limba română a preluat rădăcina latină „ost”, iar printr-o transformare istorică s-a ajuns la diftongarea latinului [o] în [oa] și la cuvântul „oaste”, dar și la verbul „a oști”, adică „a merge la război, a lupta”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
