Expresia „Secretul lui Polichinelle”, destul de întâlnită în limbajul mai ales academic, se referă la un fals secret, un secret cunoscut de toată lumea, presupus doar ca fiind secret dar știut, în fapt, de toți. Expresia pleacă de la Polichinelle, un personaj din commedia dell’arte, gen literar de teatru italian, apărut în secolul al XVI-lea, unde actorii mascați improvizează comedii marcate de naivitate, viclenie și ingeniozitate. Polichinelle, în varianta preluată de francezi, era de fapt personajul Pulcinella („cioc de pui”), originar din Napoli, perpetuat de italieni din vremea Republicii antice romane, unde se numea Maccus. Pulcinella napolitană este un personaj cu nasul încârligat ca un cioc de pasăre, înalt și subțire, fără cocoașe, vioi și zgomotos. Poartă jumătate de mască neagră, o bonetă gri piramidală, bluză albă, pantaloni largi albi strânși în talie. Trecând în Franța, Polichinelle a preluat câteva personaje noi. Devenit marionetă, capătă câte o cocoașă, în față și, în spate dar rămâne viclean, luptător, fanfaron și ingenios. Costumul său strălucitor, cocoașele sale, tricornul, picioarele dislocate încântă copiii; poartă jacheta, pantalonii jumătate roșii și jumătate verzi, perucă albă și are mustață și nas roșu. Publicul său restrâns nu obosește niciodată să-l vadă bătându-și nevasta, batjocorind creditorii, bătându-l pe comisar și spânzurându-l pe călău. Cum s-a ajuns, însă, de la personaj la expresie? Într-unul din episoadele aventurilor sale, în timp ce era pajul regelui, vrea să se răzbune pe un nobil arogant și infatuat, care se lăuda tuturor cu ușurința sa de a dansa. Polichinelle inventează o infirmitate ascunsă a nobilului. Cum regele ignoră inițial această infirmitate, spre a-i stârni curiozitatea Polichinelle spune că i-o va dezvălui, dar doar sub sigiliul secretului: acel nobil avea corpul acoperit de pene. Apoi face același lucru cu toți curtenii, recomandând secretul de fiecare dată. În curând, toată lumea știa despre infirmitatea regelui. De aceea numim de atunci „secretul lui Polichinelle” orice secret prost păstrat. Într-o altă aventură a sa, personajul este anunțat de către avocatul său că îl așteaptă o pedeapsă aspră pentru una dintre faptele sale penale. Spre a-l convinge că așa e, avocatul îi arată lui Polichinelle codul penal indicându-i și pagina care incrimina fapta sa. Crezând că doar așa va scăpa de pedeapsă, Polichinelle rupe respectiva pagină, considerând că nemaiexistând articolul nu va mai fi nici pedeapsa. Marea taină a lui Polichinelle, pentru care articolul nu mai exista, era de fapt cunoscută de toată lumea. Germanii au și ei un Polichinelle al lor, Hanswurst (Hans cârnatul), bufon care se caracterizează prin lăcomie și chelie. Personajul a fost preluat de englezi, în forma intermediară Punchinello, apoi Punch, în vremea Stuarților (1603-1688). Inițial era un bărbat galant, zbuciumat și lăudăros, dar nu rău, ulterior căpătând o înfățișare mai întunecată. Devine un fel de popular Don Juan, a cărui poveste este subiectul dramei „Punch and Judy” (Punch și soția sa Judith). Punch comite răutate după răutate, își ucide copiii, soția, seduce toate femeile, spânzură călăul și cu o lovitură de baston îl ucide pe bătrânul Nick, diavolul. Acest personaj negativ coexistă în secolul al XVII-lea cu Punch cel jovial și prietenos.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Maccus, precursorul roman al lui Polichinelle, reprezentat pe o teracotă expusă la Luvru
Personajul napolitan Pulcinella
Polichinelle. Portret realizat de pictorul francez Maurice Sand (1823-1889), fiul celebrei scriitoare George Sand
Hanswurst, echivalentul german al lui Polichinelle
Punchinello, devenit Punch, un Polichinelle britanic