În 1931, apărea, la Editura Bucovina, primul volum din seria „Studii şi documente literare” (478 de pagini, format 16 x 24), pe care I.E. Torouţiu îl redactase împreună cu Gh. Cardaș.
În legătură cu acest volum, Nicolae Iorga consemna, în „Revista istorică” (nr. 1-3, martie-aprilie 1932): „Oamenii se văd altfel de cum îi ştiam; masca a căzut. Unii cresc, alţii scad. Maiorescu apare fără sentiment şi fără acea înălţare a cugetării, acea grijă de demnitate, acel simţ al euritmiei, pe care l-am fi putut aştepta. Scrisorile cuprind insulte personale. Judecata e nedreaptă: caricatura crudă a bunului Ioan Bogdan revoltă. Maiorescu e cel care pierde mai mult; cîştigă de neînchipuit Duiliu Zamfirescu: de o rară fineţă a impresiilor, de o delicată nuanţare a formei, de un plăcut abandon, de o generoasă disposiţie a ierta nedreptăţile. E singura corespondenţă în adevăr literară. De un patriarcalism simpatic Naum. Linii tari de gîndire serioasă în lungile expuneri ale lui Gh. Panu, atît de just în judecarea tradiţiilor învătămîntului frances. Senine, de o claritate care poate servi de model, pline de note exacte asupra oamenilor şi locurilor, asupra tendinţelor scrisorile din Rusia ale lui I. Bogdan. Restul putea fi şi lăsat la o parte” (p. 49).
La apariția celui de-al II-lea volum din seria „Studii şi documente literare”, N. Bagdasar aprecia perseverenţa, competenţa și sacrificiile făcute de I.E. Torouţiu, precizând că „multe din documentele adunate şi date la lumină interesează nu numai pe istoricii literari, ci în aceeaşi măsură şi pe istoricii filosofiei noastre”.
La al treilea volum, G. Baiciulescu consemna, în „Cele trei Crișuri” (nr. 1-2, ianuarie-februarie 1933): „Publicată cu deosebită grijă și competență și mai ales cu jertfe materiale, colecția de studii și documente inaugurată de I.E. Torouțiu răspunde unei nevoi imediate, aceea a cunoașterii și înțelegerii ideilor și problemelor literare și culturale, care au contribuit la desăvârșirea intelectuală a României contemporane. Istoria noastră culturală și literară din a doua jumătate a secolului trecut – adevărată epocă de renaștere a literelor și culturii române, – avea nevoie de informația sigură, de cunoașterea intimă a personalităților sau a cauzelor și efectelor care au determinat într-un fel sau altul strălucirea de azi a culturii române” (p. 24).
Volumul al IV-lea era considerat de Ion Sân-Georgiu drept „cel mai interesant și cel mai senzațional”, „o copioasă colecție de rarități literare” („Lanuri”, nr. 13-14, septembrie-octombrie 1934). De altfel, I.E. Torouțiu – aflăm din presa vremii – tocmai îl critica pe Ion Sân-Georgiu: „Urmărind articolele m-am oprit la «Dela sinteză la compilaţie» a d. Torouţiu. Autorul ia o ţinută justă punându-l la punct pe Ion Sân-Giorgiu în «Eminescu şi spiritul german», care multe probleme literare le mistifică neputând să se ridice pe culmile erudiţiei universitare şi mai ales literare. Dl Torouţiu e foarte sobru şi obiectiv. În schimb însă îi recomandăm d-lui Torouţiu să-şi plimbe privirile asupra articolului de fond al d-lui Ion Sân-Giorgiu «Un editor cultural I.E. Torouţiu» din revista modernistă «Lanuri» (Mediaş) No. 13-14 din Oct. 1934, în care va afla şi spicui lascivele elogii ale potentatului estetician Ion Sân-Giorgiu, foarte nesincer şi gudurător din anumite interese personale” (semnat: L.G., în «Banatul Literar», nr. 3-4, Nov.-Dec. 1934, p. 20).
La apariția volumelor V și VI, Romulus Demetrescu scria: „Harnicul istoriograf, I.E. Torouțiu continuă importanta publicație «Studii şi documente literare». Au mai apărut două volume nouă: vol. V care privește tot Junimea (…). Vol. VII cuprinde corespondența literară și culturală privitoare la anii 1890-1934 către Nicolae Iorga. Documentele acestui volum sunt de o covârșitoare însemnătate” („Pagini Literare”, nr. 5, 15 mai 1936, p. 286).
Și tot Romulus Demetrescu semnala apariția următoarelor volume: „Cu vol. al VII-a început perioada «Semănătorului» și va continua cu vol. VIII. Vor urma regulat un volum (al IX) din «Junimea”, al X din «Sămănătorul», al XI «Junimea», al XII «Sămănătorul» etc. (…) Lucrul cel mai îmbucurător, pe care-l simți pătrunzându-ți sufletul, după ce ai stăruit cu răbdare pe nenumăratele rânduri mărturii ale atâtor vieți trecute, – este siguranța liniștitoare, înseninătoare că în cultura neamului nostru se înrădăcinează o tradiție viguroasă” („Pagini Literare”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1939, p. 224).
Despre însemnătatea istoriografiei literare, cu referire la cele douăsprezece volume scria și C. Săteanu, în „Luceafărul” (nr. 10, octombrie 1936): „Dl I.E. Torouțiu sʼa afirmat în această operă, ca un versat spirit istoric, un eminent spirit critic, un om de știință academică, care urmărește instructor, adevărul cel mai întunecat, spre a-l lumina în realitate și a-i consacra ceeace-i datorește istoria” (p. 461).
În 1946, apare cel de-al XIII-lea volum: I.E. Torouțiu ‒ Studii și documente literare, Vol. XIII Cuprinsul sinoptic și indicele volumelor I-XII, București, Institutul de Arte Grafice «Bucovina». După editarea acestuia, editorul I.E. Torouțiu – care a făcut pentru istoriografia culturală ceea ce a făcut pentru studiile de istorie Eudoxiu Hurmuzachi, publicând documente de arhivă – decide să doneze arhiva și biblioteca sa Academiei Române: „170 de manuscrise; 10873 scrisori; 14 documente ș.a.; 4424 titluri de cărți și 580 titluri de periodice” (a se vedea: P. Țugui, Ilie Torouțiu și bogata sa arhivă de istorie literară, în: „Codrul Cosminului”, nr. 10, 2004).
Ala Sainenco, Memorialul Ipoteşti
