„În Nirvana”, textul lui Caragiale despre Eminescu, scris pe 18 iunie 1889, este mai mult decât cunoscut, iar cel puțin două dintre fragmente sunt reluate în diverse contexte: portretul („O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru.”) și finalul („el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi”).
Și totuși, „una din antipatiile lui Caragiale era de sigur poezia lirică” – își amintea fiul său, Luca Ion Caragiale – și „evita să vorbească despre opera poetului” Eminescu, iar din poezia românească prefera baladele lui Coșbuc (citat după: Ș. Cioculescu, Caragiale și poezia, în: „Revista Fundațiilor Regale”, 1 septembrie 1936, nr. 9, p. 670).
Și totuși, Caragiale a scris și a publicat versuri, iar „în orele sale libere” – scrie Șerban Cioculescu – se îndeletnicea „cu improvizări nepretențioase, pentru prieteni” (Ș. Cioculescu, p. 668).
Șerban Cioculescu reproduce contextul scrierii unui astfel de text: „Îndemnat de prietenii săi să vină dela Berlin pentru a asista la sărbătorirea sa cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Caragiale refuză sub pretext de boală. În noaptea de 29 ianuarie 1912, a aniversării sale, compune pe tema parabolei fiului risipitor, această «Fabulă», care are valoarea unui document confesional” (Ș. Cioculescu, p. 669).
„Fabulă
lui A. Vlahuță
A fost odată un băiat
O secătură, un stricat…
Frați, mama îl nesocoteau
Și mari și mici îl huiduaiu
Ba, uneori, îl și băteau.
O viață l-au tot umilit
Pînʼce stricatul horopsit
Din casa măsii a fugit…
Întrʼun tîrziu și-au amintit
De-acel copil neprocopsit
De-acel bun-de-nimic, de-acel
Fugar pribeag, de acel mișel
Și mila le-a venit de el…
La ziua lui l-au cam iertat
Acasă veseli, l-au chemat
Și cu dulceți l-au îndopat…
Pînʼce stomacul și-a stricat
*
Morala
După prea amară viață
Nu fi lacom la dulceață.
30 ianuarie st. v. 1912
Dis-de-dimineață”
Manuscrisul „Fabulei” se păstrează astăzi în Fondul Documentar Ipotești.
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești
