Într-o scrisoare, datată cu 17 iunie 1870, adresată lui I. Negruzzi (pe care acesta o reproduce în Amintiri din Junimea), Eminescu amintea, în contextul poemului Epigonii, numele Matildei Cugler: „Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri, şi lucrarea noastră trezită, rece. Prin operele liricilor români, tineri, se manifestă acel aer bolnav deşi dulce pe care germanii îl numesc Weltschmerz. Aşa Nicoleanu, aşa Skelitti, aşa Matilda Cugler, e oarecum conştiinţa adevărului trist şi sceptic învins de către colorile şi formele frumoase, e ruptura între lumea bulgărului şi lumea ideei. Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale, îndată însă ce conştiinţa vede că imaginile nu sunt decât un joc, atunci, după părerea mea, se naşte neîncrederea sceptică în propriele sale creaţiuni” (reprodus după: lui I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, București, 2011, p. 225)
Peste un an, în Direcția nouă. I (Convorbiri Literare din 15 septembrie 1871), Titu Maiorescu avea să-i aprecieze textele: „Poesiele d-rei Matilda Cugler sunt publitate în «Convorbirile literare» și înavuțescu multe numere ale acestei reviste de la prima ei apariție. (…) Ceea ce va fi atrasu pe toți cetitorii acestor poesii lirice, este eleganța limbagiului lor și, poate, sinceritatea simtimentului. Unu meritu deosebitu este precisia, în care sunt compuse, și care le feresce de lungele repetiții ale aceleiași idei, ce de altmintrele se întălnescu în atâtea poesii ale literaturei noastre”. Totodată, Maiorescu remarca: „Nu este de tăgăduitu, că din poesiele d-rei Cugler apare o influență predomnitoare a lecturei lui Heine și Lenau”, îi găsea însă și scuza: „dar, în fine: avemu cel puțin a face cu influința lui Heine și lui Lenau” (p. 223).
În Fondul Documentar Ipotești se păstrează un text semnat „Matilda Poni”:
„Ce luptând în disperare,
Singuri cu-o durere mare,
Chinul groaznic și-au scurtat,
Fără frică de păcat.
Nici o frunză, nici o floare,
Primăvara nu răsare,
Pe-acel loc, afurisit
Și de lacrimi nestropit.
Numai toamna minunată
Pune haina ei, bogată,
Ca o mantie deʼmpărat,
Pe mormântul cel uitat”.