Reproducem din „Dicționarul contimporanilor” de Dimitrie R. Rosetti scurta schiță biografică a lui Gh. Păucescu: „Avocat, om politic, născut în Roșiori-de-Vede (Teleorman) la 5 Februarie 1842, încetat din viață la Mai 1897. A făcut studiile sale liceale la Sfîntu Sava de la 1853 la 1859 și le-a terminat la Paris de unde s’a întors în 1865 cu titlul de licențiat în drept. Întors în țară, e numit procuror de secție la Tribunalul Ilfov în 1866, apoi membru la acelaș Tribunal în 1867, avocat al Statului pe lângă Ministerul de Finance în acelaș an, procuror de secție la Curtea de Apel din Bucureșci în 23 August 1867, procuror la Casație, la 31 August 1868. (…) Ales deputat pentru prima dată în 1875, de colegiul al 2-a de Ilfov, este reales de colegiul I de Teleorman la 1884 pentru Constituantă, apoi de la 1888 pănă în 1897, reprezintă în Cameră neîntrerupt acelaș colegiu. În anul 1891, pănă la 1892, a fost chear ales vice-președinte al Camerei.
Gr. Peucescu a făcut parte din cabinetul Lascăr Catargiu de la 1889 ca Ministru al Domeniilor, precum și din cabinetul generalului Gh. Manu din acelaș an” (Dimitrie R. Rosetti, Dicționarul contimporanilor, București, 1897, p. 149-150).
Catargiu, în discursul rostit la înmormântarea lui Gr. Păucescu, spunea: „Idealul pentru care ‘si-a consacrat mai cu seamă viața politică Grig. Peucecu, a fost ridicarea morală a țăranului romîn și întărirea stărei săteanului întrʾo cetate nebiruită a neamului romînesc. (…) Grig. Peucescu și-a consacrat toată viața sa pentru binele țărei, călăuzit de invocația: «Totul pentru patrie, nimic pentru noi!»” (text publicat în Epoca din 9 mai 1897).
Caragiale îl aprecia pentru judecata totdeauna sigură, care, „oricât ar fi fost în fond de nefavorabilă, totdeauna era îmbrăcată în formule blînde și amabile”, pentru „o inimă și un temperament incapabile de patimă”, pentru „un caracter de o gingășie și de o afabilitate exemplară, o sensibilitate sufletească de elită”, „multa atențiune și judecată dreaptă” (Epoca din 8 mai 1897).
Spirit incapabil de judecăți extreme, neorbit „de ‘vreun curent exclusiv de școală”, care „niciodata n’ar fi scăpat din vedere calitățile, slăbiciunile sau greșelile unei lucrări” – cum îl caracteriza Caragiale – Gr. Păucescu scria despre Eminescu, în Culegere de articole d’ale lui Eminescu, apărute în «Timpul» în 1880 și 1881. Prefață: „Cu Eminescu poesia noastră intră într’o eră nouă: vîrsta copilăriei se sfîrșește și începe vîrsta bărbăției. Nimeni nu mai este îngăduit de acum înainte să vorbească de ghiocei și de viorele, fără să ascunză sub flori ascuțișul unei idei. Între Eminescu și cei mai mulți dintre poeții noștri este această deosebire, că, pe cînd ceilalți ne amuză și ne încîntă, Eminescu ne farmecă și ne subjugă. Și jugul ce ne pune nu putem să-l lepădăm… Omul acesta blajin, care fugea de lume, a devenit un tiran căruia i se supun toți Românii” (citat după: N. Petrașcu, Scriitori români contimporani. Studii critice, București, 1898, p. 130).
Eminescu venise în redacția „Timpului” între 25 octombrie şi 2 noiembrie 1877 și a condus cotidianul ca redactor-şef între 16 februarie 1880 şi decembrie 1881.
Nerva Hodoș și Al. Sadi Ionescu, în volumul „Publicațiunile periodice românești” (București, 1913), fac referire doar la revista „Dreptul” – la care Păucescu figurează drept redactor – și „Epoca”, unde este director politic. Se știe însă că Gr. Păucescu preia conducerea ziarului „Timpul” în 1882 și lucrează, în continuare, cu Eminescu până în 1883. În Fondul Documentar Ipotești se păstrează „Acțiunea de proprietate asupra ziarului «Timpului» aparținând Domnului Grigore Pěucescu”.
În Fondul Documentar Ipotești se păstrează și o fotocopie a fotografiei lui Păucescu, care îl reprezintă foarte aproape de portretul făcut de un alt contemporan al său, N. Petrașcu: „obrazul palid, încadrat de o barbă neagră; ochii vii și arzětori; pěrul negru, dat peste cap, lăsând în față o frunte largă, a cărei albeață rěsfringea parcă seninătatea conștiinței de subt ea” (N. Petrașcu, p. 124).
