În Junimea, scria Titu Maiorescu, „aşa de intensiv şi aşa de puternic lucra această atmosferă asupra celor ce o respirau, încât formă ea insăş o legătură între ei şi’i armoniza pe toţi pentru timpul cât dura, pe unii pentru toată viaţa lor. (…) Cele mai disparate spirite s’au putut întîlni şi s’au putut însufleţi în acest contact”. În mozaicul de trăsături pe care le atribuie fiecăruia dintre junimiști, individualizându-i, pentru Al. Chibici-Revneanu, Maiorescu alegea calificativul „volintirul” (T. Maiorescu, Critice. Volumul I, București, 1892, p. 338). Chibici – care-și alipise la numele ce-l purta „spre e evita orice confusiune cu alte persone cari portă același nume” și numele Revneanu – era oricum inconfundabil nu doar prin faptul că fusese voluntar în războiul ruso-turc din 1877–1878 (și, probabil, la aceasta făcea trimitere Maiorescu), dar și prin bunăvoința, dezinteresul și tragerea de inimă cu care se oferea să facă un lucru. Și era, așa cum mărturisea Slavici, „unul din cei mai buni prieteni” ai lui Eminescu, pentru că „era sufletul veseliei cînd petreceam împreună, un neistovit născocitor de «idei minunate»” (I. Slavici, Amintiri, București, p. 103). Biografii rețin „un cântec de pahar scris de Chibici în stil arhaic și cîntat cu șarț, ce plăcea poetului”, din care reproducem ultima strofă: Poftim hîrdae pline/ De sucuri cristaline./ Să dăm mînă cu mînă/ Pornind hora străbună, după care chiar se executa, în jurul mesei, hora (A.Z.N. Pop, Noi contribuții documentare la Biografia lui Mihai Eminescu, București, 1969, p. 176).
Tot Chibici („iubite Chibici”, cum i se adresa în scrisori poetul) îl însoțea pe Eminescu, în 1884, în călătoria în Italia, recomandată de doctorul Obersteiner. De acolo îl informa pe Maiorescu despre starea acestuia.
Cu un înainte, ziarul „Natiunea” informa „că mai mulți oameni de bine s’au asociat pentru susținerea nenorocitului poet și confrate M. Eminescu. Suntem siguri ca subscripțiile nu vor lipsi”. Casier era tot Chibici-Revneanu.
Se pare că dintre toți prietenii, tot Chibici îi cunoștea cel mai bine starea și stările. Al. Vlahuță, în scrisorile pe care i le adresează – două dintre acestea se păstrează în Fondul Documentar Ipotești –, tot pe el îl întreabă despre Eminescu.
Prima scrisoare este nedatată:
„Redactorii sunt foarte bine plătiți. Sper să aduc aici și pe Eminescu de va fi cu putință. Nu mai lucrez la nici o revistă literară. Sunt sănătos. Te doresc. N-am ce-ți scri altă. Pentru că îmi cer, îți trimit câte-va strofe:
Întristătoare povești, nespus de iubite ‘ntr’o vreme,
Nu mai cercați a’mi vorbi de zînele vostre cu steme!
Mândre palate, viteji și cai, ce mănîncă jaratic,
Stinsu s’au toate de veci!… Copilul de-atunci nebunatec –
Nici nu mai cred c’am fost eu, – atît mi se par de străine
Sfintele mele-amintiri; – și’n lumile vostre senine
Glasuri atâta de dulci, zadarnic mai vin să mă cheme,
Întristătoare povești, nespus de iubite’ntr’o vreme!
(…)
Stoluri de doruri s’au dus – ș’atîta e tot ce’mi rămâne:
Silă de ziua de azi și teamă de ziua de mâne.”
Scrie-mi.
A. Vlahuță”
A două scrisoare:
„Dorobăț, 29 iunie 1884
Frate Tizule,
Mi s’a urît – deci (…) adio codrilor din Dobrovăț, la București (…).
Spune lui Eminescu să’l doresc mult și’i strîng mâna dată lui Stan Pățitu, Creangă, Negruzii și dulcelui Pompiliu etc. Iară ție inima cu dor cu tot,
A. Vlahuță”