În anii când întâlnirea între G.R. Melidon și Eminescu, în virtutea activității sale și în pofida diferenței de vârstă (Melidon, născut în 1831, Eminescu – în 1850), era posibilă, drumurile lor nu s-au intersectat în mod direct. Când, între 1862 și 1864, G.R. Melidon era numit director general al învățământului primar din Principatele Unite ale Țării Românești și ale Moldovei, Eminescu trecuse peste etapa claselor primare, iar când primul ajungea revizor pentru județele Roman, Vaslui și Tecuci și, apoi, inspector școlar pentru Iași, Botoșani, Dorohoi Roman, Bacău, Vaslui, Fălciu Tutova, Eminescu sărise și peste această etapă.
Dacă nu mai devreme, atunci cel târziu în perioada studiilor la Cernăuți, și dacă nu din Lepturariu, în care Aron Pumnul îl prezenta ca pe un luptător pentru dezvoltarea învățământului (Lepturariu românesc, vol. IV, partea a II-a, Viena, 1864, p. 255), atunci, poate, din traducerile din Schiller pe care le făcea între 1855-1857 (G. Bogdan-Duică, Schiller la români în: „Luceafărul”, nr. 9 din 1 mai, 1905, p. 187) sau din Prietenul tinerimei. Carte de lectură (Iași, 1856), sau din Regule scurte de versificație română (Iași, 1858), Eminescu trebuia să fi făcut cunoștință cu G.R. Melidon.
Probabil, s-au întâlnit însă, în 1871, la Serbarea de la Putna, la care Melidon, patriot înflăcărat (pe care mai târziu I. Nădejde avea să-l critice pentru că lăuda „orbește tot ce-i românesc”), venise cu o delegație de cadre didactice.
Cu un an înainte, ziarul Secolul, din 5 septembrie 1870, publica o odă scrisă de G. Melidon și dedicată lui Eminescu:
Eminentului poet Eminescu
Pentru ce sombru de gânduri, scoţi din lira ta duioasă
Cântul trist al disperărei, minţind geniul tău.
Când accentul tău sonore şi-a ta limbʾarmonioasă
Pune omul în uimire, ca la cântul unui zeu.
Pentru ce pe fruntea-ţi dalbă unde-o rază străluceşte,
Întinzi vălul alb şi rece ca un giulgi peste-un mormânt
Şi ne spui cu glasu-ţi jalnic că o lume se sfârşeşte,
Şi că alta nu începe pentru noi aşa curând?
Aste forme-s trecătoare, fiice a necesităţei;
Ea constrânge şi pe naţii şi pe om a le-mbrăca;
Timpul trece, timpul sboară, însă Zeul esistenţei
Pe a lumei oceanuri poartă vecinic slava sa!
Când un fruct apare searbăd pe-o mlădiţă obosită
Sau vr-o floare încă jună pleacă fruntea-i vestejită,
E un verme care roade sînul lor cel delicat.
Când un popor tânăr încă, în loc fruntea să-şi ridice,
Pleacă capul ca o plântă care stă numai să pice
E că vermele-ndoinţei pieptul său l-au strămuşcat. (reprodus după: A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, București, 1978, p. 137)
Înainte de 1881, starea sănătății lui G. R. Melidon se agravează, încât el se pensionează, retrăgându-se la Roman, dar continuând să activeze ca profesor suplinitor la gimnaziu. Cu 5 ani mai devreme, în 1876, îi adresa o scrisoare lui M. Kogălniceanu, păstrată astăzi în Fondul Documentar Ipotești.
„Prea onoratul meu Domn,
Când am avut onore a me prezenta mai în urmă la Domnia Vostră, vʾam espus pozițiunea mea stabilă după mai mulți ani de lucrări, întru îndeplinirea cărora conștiința mea a fost pururea împăcată din tote punctele de vedere și care în mai multe rînduri mi-au atras laudele unui bărbat distins ca Domnia Vostră. Neavînd însă curajul a vă supune atenției în vre o formă (…) mai de aproape, ve rog să mă scuzați pentru că adaog a ve espune cu mai multă îndrăzneală, prin această scrisoare, ci singura îmbunătățire putincioasă pozițiunii mele ar fi acea de a cere pentru ca membru Consiliului permanent de instrucțiune. Diurne alipite la asemenea post, adaose la mica retribuțiune al celui ce ocup deja, miʾar îmbunătăți pozițiunea în mod de a-mi pute căuta și sănătatea. Sunt profesor și Director de 8 ani numai la Școle Normale, am fost Director general al Școlelor din România. Numai amintire de publicițiunile mele politice și literare din timpul Unirei, ci numai de cercetările (?) didactice pe care am avut onore a vi le prezenta sper dar că pot ave titluri în deajuns pentru admiterea și luarea mea în consiliul menționat. Ve rog numai de credeți și aveți (…) și bine voiți a mijloci pentru mine o așa îmbunătățire de pozițiune. Veți face, prea onoratul meu Domn, o faptă de dreptate și de bine facere, iar recunoștinței mele va fi eternă precum este și înalta stimă și deplinul devotament, cu care am onorea me însercina
al Domniei Vostre pre onor. meu Domn
Melidon.”
