În volumul comemorativ Omagiu lui Mihail Eminescu cu prilejul a 20 de ani dela moartea sa, Corneliu Botez „extrăge” și publică din scrisoarea lui Ion Şahin din comuna Epureni, jud. Fălciu, fost coleg cu Eminescu, mai multe informații cu privire la viața și studiile poetului la Cernăuți. De la Ion Șahin se cunoaște că locuința „unde Eminescu stătea în gazdă se găsea în str. Sf. Treime peste drum de biserica cu acelaş nume, în dosul Universităţei. Casa aparţinea bisericei; încăperile ei serviseră odinioară ca chilii pentru călugări, iar în vremea când fu locuită de Dzierszeck aceste chilii erau ocupate de elevii ce Dzierszeck ţinea în gazdă şi anume: doi fraţi Stefanovici, doi fraţi Daschiewicz, fii de preot, Eminescu şi Ion Şahin” (Omagiu lui Mihail Eminescu cu prilejul a 20 de ani dela moartea sa, București, Atelierele grafice Socec & CO., Societatea anonimă, 1909; reeditat – Galați, 2008, p. 75). Același coleg de școală relatează mai multe dintre „pățaniile lui Eminescu”, unele dintre acestea fiind preluate de G. Călinescu în „Viața lui Mihai Eminescu” (pentru comparație, cea expusă mai jos – G. Călinescu, „Viața lui Mihai Eminescu”, Chișinău, 1989, p. 75).
Un fragment din scrisoarea lui Ion Şahin către Corneliu Botez, în care este descrisă joaca de-a poșta sau surugii, se păstrează astăzi în Fondul Documentar Ipotești:
„Îmi mai aduc aminte că joca noastră era și poșta, adică surugii, la acest jocu veneau doi frați Griboski și ei fii de preot de lângă Cernăuți. Emilian, care este acuma paroh, și Visarion, care era acum vreo 10 ani Prefect (Bezirkshauptmann) la (…), Eminescu, eu și unu Miholski, adecă 4 cai înaintași și un viziteu. La acest jocu eram eu totdeauna viziteu, Griboski – înaintaș și Eminescu cu Miholski – rofaș. Acest Griboski era și coleg de școală cu Eminescu și, după cum îmi aduc aminte, ședea tot pe acolo. Între una din ḑile, spune Eminescu că nu vra să margă la ham, ci vra să fie și el viziteu. M-am sfătuit cu Visarion ca să-i venim de hac să-i treacă pofta de a fi viziteu – ca tresura o făcură băieții dela Burlă în schimbu unei dimirlii de mere, acea cărucioară era făcută de scândură, cu o oiște, cu cruce la oiște, hamuri era făcute de sfori și hățuri era tot de sforă, însă puse în gura la cai. Cel mai îndrăcit cal era Visarion, care era și cel mai voinic între noi. Preumblare noastră era dela ulița noastră spre dealul Vie (Weinberg) și ulița ce ducea acolo era Franzensgasse. În sfîrșit ne-a înhămat Eminescu cu multă trudă caii la trăsură și luînd biciu și hățurile în mîna a pornit la drum; la întorsătura din ulița Sf. Treimei în Franzensgasse am rupt-o de fugă resturnînd pe viziteu. Eminescu, sub pod de o nălțime de vreo 3 metri, a picat bietu în glod și tocma niște băieți, doi frați Vajuski, l-a scos de sub podu – de atunci n-a mai vrut să fie viziteu, însă de jucat tot se juca.
Îmi aduc aminte că la noi la Gimnaziul, ca am intrat în școla, a trebuit ca fiecare băiet să deii un certificat și anume (scriu aice pe nemțește): Nume și Prenume; Unde s-a născut; Etate; Naționalitate; Ce vra să fie.
Acum îmi aduc aminte perfect de bine că Eminescu a scris Dichter Poet – în care cauză îl rîdeau că (…) în Poiată.”
