Bunicul lui Mihai Eminescu, Vasile Eminovici, născut, după cum deduce Ion Roșu, „în cetatea dintre Târnave, la 1778 (…), trebuie să fi deprins slovele (…) pe băncile «școalei de obște», devenite, începând cu 1782, Școala normală, unde va fi avut ca profesori, probabil, pe Ioan Pop, Samuil Coltar și pe ruda sa Dumitru Rejtar, iar ca director și catihet pe cunoscutul corifeu al școlii ardelene, Gheorghe Șincai”. Până la venirea, în 1804, în Bucovina, Vasile Eminovici s-a format ca dascăl „într-una din parohiile rurale din preajma Blajului” (I. Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, București, 1989, p. 123-124). La Călinești, constată Gh. Ungureanu, în baza documentelor din Arhivele Statului Suceava, „bunicul poetului a fost dascăl cu atribuția și de a învăța copiii satului” (Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, București, 1977, p. 58). De la Chița (Eudochia) Huţan, fiica surorii mai mari a căminarului, Maria, Vasile Gherasim, afla, în 1922, că „Vasile Ieminovici a avut doi feciori, dintre care unul, în Moldova (România), a ajuns mare domn. Adică tatăl lor i-a bătut straşnic, căci nu se dădeau la carte şi astfel au fugit de acasă” (V. Gherasim, În satul Eminovicienilor, în: „Bătălia bucovineană pentru Eminescu”, 2012, p. 16). Cu precizările că Vasile Eminovici a avut trei fii – Gheorghe, Ștefan și Ioan, dintre care primii doi erau cărturari – și că e mai puțin probabil că aceștia să fi fugit de acasă, știindu-se că baronul Ioan Cîrste l-a adus pe Gheroghe Eminovici la Dumbrăvenii lui Balș (și cu el, probabil, a venit și Ștefan, pe care îl găsim la aceeași curte), reținem insistența dascălului Vasile în a-și instrui copiii.
Gheorghe Eminovici, al treilea copil și cel mai mare dintre fiii Ioanei și ai lui Vasile Eminovici, relata Matei în una dintre scrisori către Corneliu Botez, „a învăţat carte în Suceava, 3 clase, la un anume dascălul Ioniţă”, „vorbea bine ruteneşte şi ruseşte. Mai avea o memorie uimitoare; numai din contactul cu Balş, Hurmuzaki, învăţase bine nemţeşte şi binişor franţuzeşte. Cunoştea aproape toată Moldova. De exemplu: De-l întrebai, cine-i cutare? apoi spunea nu numai cine-i, dar cine era tată-său, a cui fată era mamă-sa etc. Scria, nu caligrafic, dar foarte lizibil, şi stilul era scurt şi concis”. Ținând cont de faptul că și căminarul a pus preț mare pe instruire, trimițându-și băieții la studii la școlile din Botoșani, București, Blaj, Cernăuți, Berlin și Viena, iar pentru fete aducea preparatori acasă, existența unei biblioteci în casa lui Eminovici de la Ipotești este pe deplin justificată. Din aceasta însă nu s-au păstrat decât câteva volume (despre care putem presupune că au aparținut familiei sau, despre unele, că au existat și în biblioteca de aici). Ce cărți vor fi fost așezate pe rafturile bibliotecii lui Eminovici putem deduce din puținele informații pe care le deținem. O primă imagine a acestei biblioteci ne-o putem face datorită Amintirilor despre Eminescu ale lui Teodor Ștefanelli: Eminescu „cunoştea gramatica şi literatura română mai bine decât noi toţi, iar în ce priveşte istoria naţională, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul, pentru că el avea o deosebită predilecţie pentru aceasta, şi se vede că avea şi din România cărţi de istorie naţională, pe când noi ceilalţi, nu numai că nu aveam astfel de cărţi, dar nici nu le puteam afla undeva”; „l-am întrebat pe Eminescu ori de are cărţi pentru istoria românilor, şi el îmi răspunse că nu are cărţi de şcoală, dar are alte cărţi vechi, în care află ce-i trebuie” (Ei l-au văzut pe Eminescu, Cluj-Napoca, 1989, p. 80); „cetea cu înlesnire slova veche cirilică şi mai cu seamă cărţi vechi vedeam în mâna lui, iar Letopiseţele lui Kogălniceanu le lua acasă” (Ei l-au văzut pe Eminescu, p. 86). Prin urmare, cărți de literatură, istorie, cărți vechi, letopisețe, cărți – dacă ținem cont de limbile știute de Gheorge Eminovici – în română, rusă, franceză și – obligatoriu, căci își trimetea patru dintre fii la studii la Cernauți – în germană.
„Putem presupune, de asemenea, că dintre cele 16 titluri și 52 de volume, donate Fundației Universitare din București, în 1895, de Matei Eminescu, care luase, la moartea lui Gheorghe Eminovici, „biblioteca Nicului de mare valoare” (din scrisoarea Harietei către Titu Maiorescu), unele erau din biblioteca căminarului.
Dintre volumele păstrate la Memorialul Ipotești, în camera amenajată ca birou al tatălui, putem trece pe lista celor care au aparținut sau se puteau afla în biblioteca familiei următoarele: Dicţionar clasic de nume proprii antice, sacre şi profane (1858); M. Kogălniceanu, Arhiva românească (1860); Slovari (=Istoria Rusiei) (1795); Buletin. Gazeta oficială 1-98 (1842); Codu judeciaru pentru tribunalele din Moldova (1862); Racine – Opere complete I, II, III (1864); Pământul (slavonă); Lepturariu românesc (1863); Dictionnaire universel de Histoire et de Geografie (1878), cu semnătura – SubLocot Eminovici.
Cărțile sunt așezate într-un dulap de colț, cândva parte din mobilierul de bibliotecă dispus pe lateralul pereților, care are aceeași lucrătură ca biroul. Atât biroul, cât și dulapul au fost găsite în atenansa din curte”, a declarat Ala Sainenco, directorul Memorialului Ipoteşti.
