Aflându-ne în Săptămâna Luminată, am socotit de cuviință să mă refer la o expresie al cărei punct de plecare se află în practicile milenare ale Bisericii creștine. Mai precis, este vorba despre canonizare, adică declarația papală conform căreia credincioșii catolici pot venera un anumit membru decedat al Bisericii, a cărui sfințenie este recunoscută. Primele canonizări papale datează din secolul al X-lea, dar practica era mai veche, episcopii locali putând decide venerarea bărbaților și femeilor a căror sfințenie era recunoscută în eparhiile respective. După secolul al X-lea, procedurile au devenit tot mai reglementate, papii restricționând ei înșiși dreptul de a declara pe cineva sfânt catolic.
În timpul procesului de canonizare folosit în cadrul Bisericii Romano-Catolice, un rol esențial îl avea persoana numită „promotor fidei”, adică promotorul credinței. Acesta era specializat în dreptul canonic și este mult mai cunoscut cu denumirea populară de „avocat al diavolului”. Rolul său era acela de a argumenta împotriva canonizării unui candidat. Sarcina, ingrată la urma urmei, de aici și denumirea sa populară, a acestei persoane, era aceea de a avea o perspectivă sceptică asupra caracterului candidatului, de a căuta „găuri” în probele pro-canonizare, de a argumenta, pe bază de dovezi, că fiecare dintre minunile atribuite candidatului era frauduloasă etc. „Avocatul diavolului” era opusul persoanei numite „Advocatus Dei” (avocatul lui Dumnezeu), cunoscut și ca promotor al cauzei, a cărui menire era aceea de a argumenta în favoarea canonizării.
Funcția de „avocat al diavolului”, unul dintre cei mai importanți ofițeri ai Congregației Sacre a Riturilor, a fost înființată în 1587, în timpul pontificatului papei Sixtus al V-lea, pentru a analiza, din punct de vedere juridic, oportunitatea proceselor de beatificare și canonizare. Datoria sa era aceea de a pregăti, în scris, toate argumentele posibile care s-ar opune ridicării candidatului la onorurile altarului, atâta vreme cât preocupările și interesele Bisericii erau acelea de a împiedica pe cineva să obțină acele onoruri atâta vreme cât nu se dovedea, din punct de vedere juridic, că moartea sa ar fi fost „prețioasă în fața Domnului”.
Prospero Lamertini, cunoscut ca papă sub numele de Benedict al XIV-lea (1740-1758), a fost, înainte de a ajunge papă, promotor al credinței (avocat al diavolului) pentru 20 de ani, timp în care a aprofundat lucrările Bisericii referitoare la funcția sa, fiind în măsură să elaboreze lucrarea monumentală numită „Despre Beatificarea și Canonizarea Sfinților”, devenită de referință pentru creștinii catolici.
Nici un act important în procesul de beatificare sau canonizare nu este valabil decât dacă este efectuat în prezența promotorului credinței recunoscut oficial. Obligația sa este de a protesta față de omiterea formelor prevăzute în procedurile oficiale și de a insista asupra examinării oricărei obiecții. Prima mențiune oficială a unui astfel de ofițer – „avocat al diavolului”, este făcută cu prilejul canonizării Sf. Laurențiu Justinian, de către papa Leon al X-lea (1513-1521).
Astăzi, în vorbirea comună, prin „avocat al diavolului” se înțelege o persoană care, având un anumit punct de vedere, adoptă o poziție cu care nu este neapărat de acord (sau, pur și simplu, o poziție alternativă din normele acceptate), de dragul dezbaterii sau pentru a duce mai departe discuția, utilizând un raționament valid, chiar dacă interlocutorii nu sunt de acord cu subiectul respectiv și își dovedesc valabilitatea propriului punct de vedere. Cu alte cuvinte, avocatul diavolului este un critic răutăcios, adică o persoană care argumentează împotriva a ceva, fără a fi, de fapt, angajat în opinia contrară.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Statuia din Padova – Italia, a Sf. Laurențiu Justinian, numit din 1451 patriarh al Veneției
Este sărbătorit în calendarul catolic în data de 8 ianuarie, data morții sale
Statuia papei Sixtus al V-lea (1585-1590), inițiatorul funcției de „avocat al diavolului” Biserica Santa Maria Maggiore din Roma
Papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005), în pontificatul căruia numărul canonizărilor a crescut de la 330 (perioada dintre 1588 și 1978) la 483
Foto din 1985
