Un alt episod din istoria romană, care are în prim plan puii sacri, s-a derulat în timpul războaielor numantine, războaiele dintre romani și numantini (153-133 î. Hr.), locuitorii Numantiei (azi satul Garray, comunitatea autonomă Castilla-León), veche așezare celt-iberică din partea central-estică a Spaniei.
Primul conflict serios cu romanii a început în anul 153 î. Hr., când romanii au asediat fără succes cetatea, folosind inclusiv elefanți de război. Munteni obișnuiți cu vremea aspră și cu viața grea, numantinii au reușit să reziste 20 de ani atacurilor mult mai bine organizatei armate romane. Episodul despre care este vorba astăzi se referă la o strălucită victorie a numantinilor, o adevărată umilință pentru romani, cum puține au mai fost în istoria acestora.
Era anul 137 î. Hr. și la Roma fusese ales consul Gaius Hostilius Mancinus. În urma campaniei sale contra Numantiei, Plutarh l-a caracterizat ca fiind „nu rău ca om, însă cel mai nefericit dintre romani ca general”. Înainte de a pleca spre Spania, unde romanii suferiseră mai multe înfrângeri, Mancinus a decis să apeleze la consultarea voinței zeilor prin intermediul „puilor sacri”. Întâmplarea s-a petrecut în Lavinium, un port aflat în sudul Romei, la circa 53 de km distanță. În momentul în care au fost eliberați din cușca lor, puii au luat-o la sănătoasa, pierzându-se în pădurile învecinate, fiindu-le mai dragă libertatea decât mâncarea! Chiar dacă au fost căutați insistent, puii nu au mai fost găsiți, ceea ce era un semn rău pentru campania ce avea să înceapă.
Consulul ajunse în portul Hercules pe jos, dar când urca la bordul navei sale se auzi o voce non-umană care rosti „- Așteaptă, Mancinus!” Îngrozit de acest nou semn, Mancinus făcu cale întoarsă și se îndreptă spre Genova. Acolo urcă la bordul unei noi nave, moment în care mulțimea observă în apă un șarpe gigant, care dispăru imediat în valuri. Numărul acestor trei semne nefavorabile va fi egalat prin dezastrele al căror autor a fost Mancinus: o bătălie nefericită, un tratat rușinos de pace și o predare deplorabilă.
Mancinus a ajuns în vecinătatea Numantiei și a purtat mai multe mici bătălii, de fiecare dată romanii fiind învinși. Armata romană, numărând circa 20.000 de soldați, a fost înconjurată în tabăra sa de către doar 4000 de numantini, după ce Mancinus încercase, fără succes, să fugă. Potrivit lui Plutarh, Tiberius Sempronius Gracchus, renumitul tribun al plebei roman, pe atunci tânăr ofițer în armata Romei, a fost cel care a negociat termenii păcii și a salvat viețile celor 20.000 de concetățeni. Romanii au fost lăsați în viață, dar le rămâneau dușmanilor toate armele și bagajele lor, Mancinus angajându-se prin jurământ să respecte tratatul.
Gracchus s-a întors acasă ca un erou, nu și Mancinus, care a fost judecat în Senat. Senatorii romani au refuzat să accepte tratatul, considerat umilitor și au decis ca Mancinus să fie predate numantinilor. Se pare că acesta a fost dus în Spania, predat gol-goluț numantinilor, care însă au refuzat să-l primească. Mai mult, Mancinus s-a întors la Roma, unde și-a reluat locul din Senat, dar în anul următor unul dintre tribunii plebeilor i-a poruncit să renunțe la funcția de senator, deoarece atunci când fusese predate numantinilor își pierduse cetățenia romană.
Epilogul războiului? Asediul final al Numantiei a început în anul 134 î. Hr., sub conducerea succesorului lui Numantius, consulul Scipio Emilianus. A semănat foarte mult cu ceea ce avea să se întâmple peste 240 de ani, când romanii au asediat și cucerit Sarmisegetuza. Cetatea a fost cucerită, dar cei mai mulți dintre apărători au refuzat să se predea, sinucigându-se prin consum de otravă sau înjunghiere. Doar câteva sute de locuitori, epuizați, dar faimoși, s-au predate legiunilor romane învingătoare. Istoria consemnează și altfel acest episod, spaniolii introducând în circuitul istoriografic expresia „defensiva numantina”, care desemnează orice ultimă rezistență disperată, suicidală, împotriva forțelor invadatoare.
Miguel de Cervantes, celebrul autor al lui Don Quijote, a scris o tragedie inspirată de acest eveniment, „Încercuirea Numanciei”. Există și o echipă de fotbal, CD Numancia, în La Liga2 spaniolă, acum pe locul 16 din 22 de participante. La această echipă au jucat, de-a lungul vremii, Laurențiu Roșu și Cristi ganea, ambii componenți, cândva, ai naționalei de fotbal a României.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Ultima zi a Numanciei – tabloul celebru al pictorului Alejo Vera, expus la Muzeul Prado din Madrid, tablou pe care am avut ocazia să-l văd „la fața locului”, în 1990. De observat cum apărătorii se sinucid fie bând otravă (femeia din stânga), fie înjunghiindu-se (bărbatul de jos).
Reconstituirea istorică a unei case numantine
Războaiele romanilor în Spania (aici perioada 147-134 î. Hr.). În dreapta sus se vede Numantia (Sursa: Ancient World Mapping Center. “À-la-carte”)
Păstor transhumant din locul vechii Numantia. E încălțat în opinci și poartă straiță identică cu a păstorilor sibieni (sursa: https://www.formula-as.ro/2019/11/11/sarmizegetusa-din-podisul-iberic-numancia/)
