Pentru că e vremea sărbătorilor, pentru că este acea perioadă când ne spunem unii altora „La mulți ani”!, în articolul de astăzi va fi vorba despre cuvântul „an” și derivatele sale. Latinii îi spuneau anului „annus” și cuvântul a fost preluat ca atare, cu mici modificări, în limbile romanice: „an”, la români, „anno”, în cazul italienilor, „année”, la francezi, „año”, pentru spanioli și „ano”, la portughezi. Prin compunere cu acest cuvânt s-au format altele. Bunăoară, în asociere cu latinescul „decem”-zece, s-a format cuvântul „decennium” (perioadă de zece ani), care a dat italienescul „decennio”, adică „deceniu”, în limba română, după cum prin asociere cu „mille” = mie, în latina târzie medievală s-a format cuvântul „millenium” (perioadă de o mie de ani), „mileniu” în limba română, „a” scurt trecând la „e” scurt din al doilea element al cuvântului compus.
„Annuãlis”, în latina medievală însemna „de un an” ( în latina clasică, adjectivul preferat era „annuus”) și de aici s-a format franțuzescul „annuel”, care a dat termenul „anual”, în limba română, dar și „bianual”, adică de două ori pe an. Un alt termen latin derivat din „annus” este cel din latina medievală – „annuitãs”, însemnând sumă de bani dată anual. Francezii au preluat cuvântul în forma „annuité”, care a dat „anuitate”, în limba română, însemnând „sumă fixă (rată) plătită anual pentru rambursarea unui capital sau a unei datorii”. „Biennãlis”, este un alt termen latinesc, moștenit de francezi în forma „biennal” și de români de la francezi ca și „bienal” = „o dată la doi ani”. De exemplu, în Europa medievală, pentru o mai bună productivitate a muncii în agricultură, se practicau asolamentul bienal și trienal, care constau în alternarea periodică a culturilor agricole, cu lăsarea unei parcele necultivate timp de un an, ceea ce asigura creșterea fertilității solului. Există și plante bienale, precum sfecla, care au nevoie de doi ani de la semănare pentru a se putea dezvolta pe deplin.
Am participat cu toții la momente aniversare, dar puțini ne-am întrebat care este etimologia cuvântului. Ei bine, plecând de la același „annus” = anual, căruia i s-a adăugat un alt termen latin, „versus” = întors, s-a ajuns la forma latinească „anniversãrius” (care se repetă anual, se întoarce). Francezii au preluat termenul și i-au spus „anniversaire”, care a dus la românescul aniversare. La urma urmei, ce altceva e aniversarea decât ziua în care, an de an, sărbătorim trecerea unui anumit număr de ani de la producerea unui eveniment plăcut?
Latinii spuneau „anno tertio”, adică în al treilea an, în care al doilea „t” din tertio se pronunță „ț”. La noi, avem regionalismul „anțărț”, însemnând acum doi ani (de regulă cuvântul e precedat de cuvântul „mai”), ceea ce înseamnă, din perspectiva celui care folosește cuvântul, că se află în al treilea an (mai anțărț, față de 2019, este anul 2017).
În sfârșit, alți doi termeni latinești derivați din „annus” sunt „annãlis” = cronică (cuvântul era des întâlnit în asocierea „annãles libri”, scrieri care descriau evenimentele „an de an”), ajuns la noi în forma „anale”, celălalt cuvânt fiind „perennis”, format prin adăugarea lui „per” = prin. Așadar, latinescul „perennis” însemna care rezistă „prin, de-a lungul anului”.
Folosindu-ne de un derivat al indo-europeanului „mel” = puternic, mai bun, din care latinii au format cuvântul „multus” = mult, vă adresăm tuturor celor care citiți această rubrică o urare din bătrâni, moștenită de la romani: La mulți ani!
Prof. dr. Daniel BOTEZATU