Cea mai simplă clasificare a operelor literare, plecând de la forma lor, le împarte în scrieri în versuri, respectiv scrieri în proză. Şi vers şi proză sunt cuvinte de origine latină, dar înţelesul lor iniţial nu avea deloc de-a face cu literatura, ele apărând într-o perioadă îndepărtată, în care romanii nu cunoşteau scrierea, cu atât mai puţin creaţiile literare scrise.
În limba latină veche, termenul versus avea două înţelesuri: „opus la ceva”, „obiect răsturnat, întors”, dar şi „brazdă”. Şi astăzi când comparăm două realităţi aflate în opoziţie folosim termenul versus, în forma prescurtată vs.: la Campionatul European de fotbal U21 au jucat echipa României vs. cea a Germaniei. În legătură cu acest înţeles, în limba română avem verbul a inversa (a întoarce pe dos, a răsturna) şi adjectivul invers (opus direcţiei iniţiale, de la sfârşit către început, întors pe dos).
În legătură cu al doilea înţeles al cuvântului versus, anume acela de brazdă, să menţionăm că aceasta este „o fâşie de pământ (răsturnată) lucrată cu plugul” (dexonline.ro). Brazda având forma unei linii drepte, a unui rând, prin comparaţie cu ea au fost numite versus rândurile unei poezii, aşezate unul sub altul.
Iniţial, poeziile aveau o formă care nouă, astăzi, ni se pare cel puţin ciudată: primul vers se scria de la stânga la dreapta, al doilea de la dreapta la stânga, al treilea revenea de la stânga la dreapta şi aşa mai departe, până la final. Cu alte cuvinte, versurile erau scrise exact aşa cum era folosit plugul de către ţărani la arat: răsturnau o brazdă în lungul sau în latul ogorului şi se întorceau din acel capăt, arând în continuare, până în locul din care începuseră, o luau din nou în direcţia opusă şi tot aşa până când terminau de arat întregul ogor.
În literatură, ordinea cuvintelor în poezie este cel mai adesea diferită de cea din proză, ultima fiind, de altfel, mai apropiată de limba vorbită. Exprimarea în proză este mai simplă, ne-întortocheată, fără ocolişuri, completă, în acelaşi timp, prin comparaţie cu poezia, părând comună, banală, plată. Această constatare era valabilă şi în cazul literaturii latine, astfel încât romanii au definit proza ca fiind modalitatea de a scrie „fără înconjur, în linie dreaptă, simplu, fără anumite rigori, de-a dreptul, fără ocolişuri”. Aceste însuşiri, romanii le-au exprimat prin adjectivul prosus, însemnând „complet”, iar scrierile care îndeplineau această condiţie au primit numele de prosa, adică „proză” în limba română. Și pentru că marii scriitori ai Romei au fost poeţi, scrierile în proză au fost considerate, prin comparaţie cu poezia, banale, lipsite de calităţi artistice, de valoare stilistică, vulgare, comune. Este exact înţelesul unui alt termen derivat, adjectivul prozaic.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
