Nu ştim exact ce anume a determinat alegerea Botoşanilor ca loc ale cărui venituri să fie folosite în interesul personal al Doamnei. Fără îndoială că o pondere însemnată în această opţiune a avut-o potenţialul economic al regiunii formate din târgul Botoşanilor şi satele din care Alexandru cel Bun şi – mai târziu – Ştefan cel Mare, vor constitui ocolul corespunzător. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Botoşanii erau deja un punct nodal în comerţul intern şi de tranzit al Ţării Moldovei. Poate tot din timpul lui Ştefan cel Mare, dacă nu chiar în perioada de dinaintea sa, la Botoşani se desfăşura iarmarocul cel mare de vite, veniturile obţinute de aici putând avea rolul determinant în alegerea sa ca târg al Doamnei.
A contat şi faptul că la Botoşani existau, cel puţin din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, o curte domnească şi o capelă a acesteia, refăcute mai târziu de Ştefan cel Mare. De asemenea, populaţia de aici era majoritar necatolică, formată în cea mai mare parte din români şi armeni, lucru care nu îl puteau lăsa indiferent pe Ştefan cel Mare, fervent apărător al credinţei creştine ortodoxe şi domnul care – renunţând la tradiţionalele alianţe dinastice moldo-polone – îşi va alege, de fiecare dată în cele trei rânduri când s-a căsătorit, doamnă de aceeaşi credinţă cu el.
Alegând târgul Botoşanilor şi ocolul său ca apanaj al Doamnei, Ştefan cel Mare a creat, practic, o unitate fiscală şi administrativă distinctă, parte a ţinutului Hârlău, dar ea însăşi embrion al viitorului ţinut Botoşani, administrată de către doi vornici ce îi reprezentau, în egală măsură, atât pe domn cât şi pe soţia acestuia.
Situaţi în apropierea cetăţii de scaun a Sucevei, Botoşanii erau un oraş în care Doamna putea ajunge deseori, distanţa neconstituind un impediment. Locul oferea şi o anumită siguranţă, fiind fapt constatat că aici atacurile duşmane îşi pierdeau mult din consistenţa iniţială, stingându-se de cele mai multe ori în urma intervenţiei trupelor moldovene venite în ajutor dinspre Suceava.
Statutul deosebit al Botoşanilor este evidenţiat şi de existenţa în acest târg, la jumătatea secolului al XVI-lea, a celor trei biserici domneşti de piatră, în vreme ce la Hârlău, bunăoară, oraşul – reşedinţă al ţinutului din care făceau parte şi Botoşanii, nu existau în aceeaşi vreme decât două biserici domneşti de zid, una ridicată la 1492, de către Ştefan cel Mare, în vreme ce cealaltă, cu hramul Sf. Dumitru, va fi ctitorită de către Petru Rareş, în a doua sa domnie. Lor li se adaugă, e drept, o biserică de zid de rit catolic, menţionată la 20 iulie 1606 într-un raport redactat de către un anonim catolic italian, biserică a cărei vechime trebuie să fi fost mai mare într-un oraş care, la 1415, trimitea reprezentanţi ai populaţiei sale catolice la conciliul de la Konstanz.
O ultimă observaţie a noastră o are în vedere, din nou, pe doamna Elena a lui Petru Rareş. După moartea soţului ei, în 1546, deşi nu mai era soţie a voievodului în scaun, singura calitate în care, potrivit regulii instituite de Ştefan cel Mare, putea avea Botoşanii ca apanaj al său, doamna va continua să se considere protectoarea oraşului. A contat foarte mult faptul că atât Iliaş Rareş, cât şi Ştefan, fratele său, care i-au urmat la tron tatălui lor, erau necăsătoriţi, aşa încât Elena Rareş, care a şi tutelat, de altfel, cele două domnii, continua să se considere Doamnă a Ţării Moldovei. Iar faptul că bisericile pe care în această calitate le-a ctitorit la Botoşani au fost ridicate la cinci, respectiv şase ani după moartea lui Petru Rareş, constituie o dovadă indirectă că nu în timpul lui Rareş Botoşanii au devenit târg al Doamnei, Elena Rareş „moştenind” acest apanaj constituit în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pentru una dintre soţiile sale. După Elena Rareş, principiul pe care s-a întemeiat statutul deosebit al Botoşanilor va fi respectat, fără excepţii, de către toţi domnii şi doamnele Ţării Moldovei.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
