Unul dintre domeniile de referință ale artelor plastice este cel al picturii. Cuvântul derivă din latinescul „pictura”, însemnând imagine. În cadrul picturii există mai multe genuri (scene de gen, compoziții pe teme istorice sau mitologice, natura statică, portretul, dar poate cel mai cunoscut gen al picturii este „peisajul”. Și acest cuvânt are tot obârșii latine, provenind din „pagus”, care desemna așezarea rurală, satul, la vechii romani. Locuitorii așezării „pagus” se numeau „pagani”, tot așa după cum, în limba română, locuitorilor satului li se spune săteni.
În Imperiul Roman, în primele secole ale erei creștine, noua credință, creștinismul, s-a răspândit mai întâi la orașe, țăranii, și atunci și acum mai tradiționaliști, adorând încă vechile zeități romane sau răspândite în cuprinsul Imperiului Roman. Din acest motiv, s-a pus semnul identității între locuitorul de la sat, „paganus” și adeptul vechilor religii, numit în același fel. În limba română, cuvântul a fost moștenit doar în accepțiunea religioasă, în forma „păgân” (persoană care se închină zeilor sau idolilor, eretic, necredincios, de altă credință decât cea creștină).
Termenul latin „pagus” are și un alt derivat. Teritoriul pe care ființa o asemenea așezare sătească se numea „ager pagensis” (ogorul satului), pe scurt „pagensis”. În limba franceză, cu modificările fonetice de rigoare, acest termen a dat naștere cuvântului „pays”, însemnând deopotrivă așezare rurală, dar și „regiune”, „țară”, „mon pays” având sensul de „satul meu”, dar și „țara mea”. Un derivat al acestui cuvânt este „paysage”, adică „regiune”, sensul cuvântului fiind limitat în secolul al XVI-lea, când a ajuns să desemneze doar regiunea așa cum o vede și o reprezintă artistul, în speță pictorul.
Părăsim domeniul picturii spre a intra în alt domeniu de referință al artelor plastice, anume sculptura. Romanii obișnuiau să pună pe morminte chipul cioplit în piatră al celui decedat. Până la generalizarea creștinismului, principalul rit al înmormântării la romani era cel al incinerației. „Ars”, în limba latină, se spunea „bustum”, iar cuvântul apărea în combinații de genul „corpus bustum” (corp ars) sau „cadaver bustum” (cadavru ars), așa încât „bustum” a ajuns să desemneze corpul uman supus incinerării. Cu acest prilej, cititorul poate afla, cu surprindere, că între termenii de bust și „combustibil” (care are însușirea de a arde, dex.ro) există o legătură ce nici nu putea fi ghicită. În timp, bustul va ajunge să însemne statueta așezată pe monumentul funerar. Aceste statuete reprezentau, însă, doar partea superioară a corpului, exact așa cum arată busturile din sculptura contemporană. Astăzi busturile nu se mai așează pe morminte și pot fi reprezentări ale cuiva care e încă în viață.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
