Continuăm poveștile, sperăm interesante, ale numelor unor instrumente muzicale. În limba greacă veche exista termenul „aulos”, prin care era desemnat un vechi instrument de suflat, de fapt un fluier cu două țevi, un fluier dublu, făcut din trestie, descris în artă și atestat arheologic. Cântărețului la un asemenea instrument i se spunea „aulet”. Cel mai cunoscut „aulet” din istorie a fost regele Egiptului, Ptolemeu al XII-lea, tatăl faimoasei Cleopatra, supranumit „Auletul” din cauza pasiunii sale pentru acest instrument. Aceluiași instrument romanii i-au spus „tibia”, însemnând „fluier”, deși primul înțeles al cuvântului a fost cel de „os al piciorului”, cel mai mare și mai puternic os al gambei. Numele instrumentului a fost dat de romani tocmai datorită asemănării sale cu un os.
Românii au procedat, însă, invers, comparând osul piciorului cu un fluier, motiv pentru care, acelui os noi îi spunem „fluierul piciorului”. Sub numele latin „tibia”, osul pomenit mai sus a intrat în terminologia medicală începând cu secolul al XVI-lea. Francezii au preluat cuvântul latin „tibia” dându-i o nouă fonetică, anume „tige” și desemnând, tot prin comparație, un „tub”. Cu acest înțeles cuvântul a fost preluat în limba română, în forma „tijă”. Prin urmare, când anatomiștii studiază „tibia”, iar botaniștii și tehnicienii „tijele” (cele două înțelesuri fiind tulpină aeriană a plantelor erbacee, respectiv bară rotundă ce face parte dintr-un sistem tehnic ca element de legătură, cf. „dexonline.ro”) ei folosesc același cuvânt latin.
Revenind la aulos și aulet, echivalentul roman al auletului, adică al cântărețului la fluier, era numit „tibicen”. Mitologia greacă și marele poet liric al Greciei antice, Pindar, ne redau o frumoasă legendă referitoare la aulos, în înțelesul de flaut. Se spune că zeița Atena ar fi inventat aulos-ul, un instrument de suflat asemănător flautului. Nemulțumită de faptul că îi schimonosea fața, umflându-i obrajii, Atena a aruncat acest instrument pe care l-ar fi găsit satirul (spirit de sex masculin, căruia grecii îi spuneau și silen, care avea urechi și coadă de cal) Marsyas. Acesta a început să cânte cu o asemenea dezinvoltură încât ascultătorii săi îi spuneau că ar cânta mai bine decât zeul Apollo. Marsyas îl provoacă la întrecere pe Apollo, care era un redutabil cântăreț la liră. Muzele l-au declarat învingător pe Apollo, în timp ce regele Frigiei (teritoriu din Anatolia de astăzi), Midas, l-a văzut câștigător pe Marsyas. Pentru aceasta, Apollo l-a pedepsit înzestrându-l cu o pereche de urechi de măgar. Pedeapsa față de îndrăzneala lui Marsyas a fost cruntă: l-a jupuit de viu și i-a agățat pielea de ramurile unui pin. Se spune că lacrimile muzelor și sângele vărsat din trupul lui ar fi format râul Marsyas, existent și astăzi în Anatolia.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU