Părăsim domeniul aritmeticii pentru o altă știință, chimia. Termenul de „chimie” este atestat încă din antichitate. Se pare că prima folosire atestată a sa se leagă de porunca împăratului roman Dioclețian, întemeietorul sistemului politic al dominatului, cel care în anul 296 cerea arderea tuturor cărților locuitorilor orașului egiptean Alexandria în al căror cuprins se făcea referire la modalitatea de obținere artificială a aurului și argintului (aceste cărți erau numite cărți de „chimie”).
Mult timp, științei numite azi chimie i se spunea, în antichitate, apoi în evul mediu, „alchimie”, plecând de la încercările „alchimiștilor” de a transforma metalele obișnuite în aur cu ajutorul așa-numitei pietre filosofale”. De fapt, obiectivele alchimiștilor erau mai multe: transmutația metalelor obișnuite în metale prețioase, aur și argint, crearea unui om artificial (homunculus) și descoperirea unei substanțe magice, numită piatra filosofală, care să vindece toate bolile, să asigure nemurirea și să transforme metalele inferioare în aur și argint.
Sunt mai multe ipoteze în legătură cu originea termenului alchimie. Unii înclină spre varianta originară arabă „al-kimiya”, sau „al-khimiya”, care desemna tocmai încercarea obținerii aurului din alte metale. Alții consideră că este vorba despre un cuvânt compus din arabul „al” și grecescul „hemeia”, însemnând topit, făurit, lipit împreună. La perși, cuvântul „kimyia” însemna truc, iluzie.
Tot de la arabi avem cuvântul „al iksir”, prin care ei denumeau chiar piatra filosofală și a dat în română termenul „elixir”, adică licoare magică, medicament miraculos, panaceu. Arab este și termenul „al-kohl”, care a ajuns în limba română alcool. Inițial, acest termen denumea, la arabi, o pudră fină, de culoare neagră, pe care femeile o foloseau ca produs cosmetic pentru colorarea sprâncenelor și pleoapelor. Acest fard avea la bază sulfura de antimoniu, un mineral accesibil în natură. Sensul cuvântului a evoluat, ajungând să cuprindă și alte substanțe cu aspect de praf mărunt, iar cuvântul arab a ajuns la spanioli în forma „alcohol”, însemnând „lucru foarte fin, subtil”.
Renumitul alchimist și om al renașterii, Paracelsus (1493-1541), acesta fiind, de fapt, numele pe care și l-a atribuit el și care înseamnă „mai presus de Celsus” (un celebru medic antic roman) este cel care a dat numele de alcohol substanței volatile obținute la distilarea vinului. Prin intermediul lucrărilor lui Paracelsus, termenul a pătruns ulterior în limbajul științific internațional.
În sfârșit, un cuvânt banal, „chibrit”. Tot arabilor li se datorează, ei desemnând prin termenul „kibrit” sulful sau pucioasa. Turcii preiau termenul în aceeași formă, dar îi dau înțelesul de bețișor de lemn cu care se aprinde focul. De la turci, cuvântul a ajuns și în limba română.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
