În fiecare an, pe 24 februarie, românii sărbătoresc Dragobetele, ziua dragostei. Dragobete, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.
Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile.
În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit pe 24 şi 28 februarie, sau pe 1 şi 25 martie.
Fetele şi băieţii se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. În această zi, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel, se spune că cine participă la această sărbătoare este ferit de bolile anului, mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.
Astăzi băieţii şi fetele trebuie să se veselească pentru a avea parte de iubire tot anul. Dacă vor ca iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute astăzi, de Dragobete. Potrivit tradiţiei, lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor urma.
În anumite zone ale ţării, tinerii se logodesc astăzi şi-şi promit credinţă şi iubire.
