O altă încălțăminte care a generat expresii idiomatice în limba română, pe lângă papuci, au fost ciubotele, sau ciobotele, formă în care sunt consemnate mai ales în documentele moldovenești. În evul mediu, în Moldova, cei care nu dădeau ascultare poruncii domnești și obligau domnul să trimită un reprezentant al său, pentru executarea silită a împricinatului, erau datori să plătească o taxă numită „bani de ciobote”. Prima atestare documentară „a plății ciobotelor” este dintr-un document din 15 aprilie 1588, când un oarecare Ionașco ucide un om, fiind pedepsit cu plata a 12 boi către rudele celui ucis. Cum Ionașco nu are cu ce plăti amenda și fuge, aceasta este achitată de către alți doi, Nicoară și Ștefan. Conform dreptului cutumiar românesc, prioritate la răscumpărarea averii vinovatului aveau rudele acestuia, așa încât domnul poruncește ca, de cumva, aceștia vor vrea să răscumpere pământul lui Ionașco să dea mai întâi cei 12 boi lui Nicoară și Ștefan, plus „trei galbeni de ciobote” acelorași.
Prin urmare, banii de ciobote reprezentau plata cheltuielilor de drum ale celor trimiși de domn să vegheze la executarea poruncii domnești, cu alte cuvinte contravaloarea ciubotelor stricate de aceștia în deplasarea lor pentru punerea în aplicare a sentinței sau pentru aducerea în fața domnului a vinovatului. În Țara Românească, echivalentul erau „banii pentru treapăd”, adică banii pentru aceia care mergeau călări spre a îndeplini porunca sau a aduce la domnie pe neascultători.
„Banii de ciobote” se dădeau pentru neexecutarea obligațiilor față de stăpânii de moșii, sau față de alți creditori, inclusiv vistieria, pentru neprezentarea, la termenul fixat de către domnie, a împricinaților sau a jurătorilor (jurații de astăzi, n. ns.), pentru orice altă nesupunere față de porunca domnului sau a dregătorului care îl reprezenta.
Valoarea acestei taxe era destul de mare, spre a-i descuraja pe cei tentați către nesupunere. Cum se ajunsese la abuzuri ale celor desemnați să o încaseze, se simte nevoia unei reglementări domnești și în 1741, prin „Așezământul” lui Constantin Mavrocordat, domnul Moldovei, cuantumul banilor de ciobote a fost stabilit în funcție de categoria în care intrau cei aduși cu forța la judecată: „de frunte”, „de-a doua și de-a treia mână”. În 1775, un alt domn al Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, cel ce avea să fie ucis de către turci în 1777, pentru că se împotrivise cedării Bucovinei către austrieci, stabilea plata ciobotelor către executori în funcție de timpul necesar parcurgerii distanței până la împricinați. Astfel, aprozii (cei însărcinați să execute financiar datornicul) erau plătiți cu 20 de bani pentru fiecare ceas de drum. În secolul al XIX-lea, cuantumul cuvenit aprozilor de către cei puși să plătească „grele ciobote” era același, adică tot 20 de parale pentru fiecare oră de drum.
Deși banii de ciobote sunt scoși odată cu introducerea Regulamentului Organic, în 1832, ulterior apar metode similare de constrângere pentru cei neascultători sau datornici. Bunăoară, dacă o persoană întârzia cu plata birului, autoritatea (domnia, divanul etc.) trimitea la casa acestuia un dorobanț, iar datornicul trebuia să hrănească și dorobanțul și calul acestuia până la achitarea birului.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU