La 15 decembrie 1737, mai mulţi târgoveţi români, armeni şi evrei din târgul Botoşanilor stabilesc, în urma poruncii vornicului de Botoşani, valoarea casei cu pivniţă proprietatea lui Ion, sin (fiu al lui, n.ns.) Titicescu şi a fiului său vitreg. Acest document prezintă două elemente de specificitate: unul se referă la pecete, aplicată în fum, care este alta decât cea cu care se sigilaseră precedentele trei documente la care ne-am referit, iar celălalt are în vedere faptul că sigiliul târgului s-a aplicat deşi documentul nu îi pomeneşte nici pe şoltuz, nici pe pârgari.
Legenda noii peceţi, tot în limba română, este „† PECE<ATĂ> TRĂ<G> BOTĂŞEN<I>”. Pecetea este la fel de prost executată ca şi precedenta, aşa încât, în dextra, eventuala terminaţie a cuvântului PECEATĂ nu se distinge, nu din cauză că pecetea nu ar fi fost bine aplicată, ci pentru că matricea avea un defect care făcea terminaţia acestui cuvânt ilizibilă pe toate documentele unde s-a aplicat pecetea.
Spaţiul din interiorul conturului păsării este haşurat cu linii ce se întretaie. O altă deosebire faţă de vechea pecete o reprezintă locul în care s-a aplicat semnul †, marcând invocaţia simbolică. La vechea pecete, acest semn era aplicat în dextra sus, în timp ce la sigiliul din 1737 el se află jos, la mijloc, în dreptul picioarelor păunului, plasate de această dată mai realist, în dreptul centrului de greutate al păsării, nu în spatele acestuia, ca în sigiliul precedent.
Un al doilea lucru care atrage atenţia la acest document este faptul că sigiliul s-a aplicat în absenţa şoltuzului sau pârgarilor, ori cel puţin aceştia nu au fost menţionaţi ca atare. Putem bănui că măcar unul dintre cei care iscălesc de o parte şi de alta a peceţii, ca martori, făcea parte din consiliul municipal, în calitate de pârgar. Absenţa şoltuzului, deşi documentar el va fi constatat la Botoşani şi peste mai bine de 50 de ani, poate fi un indiciu al unei relative căderi în desuetudine a acestei funcţii, poate din cauza responsabilităţilor suplimentare, sau poate datorită pierderii de „substanţă” a funcţiei, prin preluarea unor atribuţii de către anumiţi slujbaşi domneşti; în ambele situaţii, calitatea de şoltuz nu mai era dezirabilă, fiind percepută mai curând ca o corvoadă aducătoare de necazuri şi consumatoare a unui timp preţios, care putea fi folosit în scopuri mai bune.
Nici în următorul document pe care s-a aplicat această nouă pecete (actul, datat 1740 iunie 1, consacră dania unei case ce aparţinuse unei văduve din târg şi pe care ea o dăruia bisericii Sf. Paraschiva) nu este semnalată prezenţa şoltuzului sau a pârgarilor, ascunsă poate în masa amorfă a martorilor: „şi la această danie s-au tâmplat mulţi oamini buni şi târgoveţi de Botşeni […]. În schimb printre martorii care au asistat la încheierea tranzacţiei sunt pomeniţi „săhastrul Agafton” şi „protopopul de Botşeni”, ceea ce ar putea însemna faptul că simpla aplicare a peceţii, ca garanţie juridică a valabilităţii actului încheiat, în absenţa şoltuzului, avea nevoie şi de garanţia morală, dată de prezenţa celor două feţe bisericeşti.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Sigiliul aplicat pe documentul din 15 decembrie 1737
Sigiliul aplicat pe documentul din 1 iunie 1740
