Verbul „a scrie” este de origine latină. Romanii foloseau atât forma „scribere” (scriere), de aici numele de scribi, cei atât de apreciaţi în Egiptul antic, dar şi „scriptus” (scris), de aici termenul de manuscris, adică scriere de mână. Iniţial, cuvântul însemna „a zgâria”, „a scrijeli”, pentru că se scria pe tăbliţe acoperite cu ceară, în care literele erau adâncite cu un instrument ascuţit la vârf, pe care romanii-l numeau „stil” (de aici termenul actual de stilou, dat instrumentului atât de uzual pe care l-a inventat românul Petrache Poenaru).
La început, egiptenii, iar după ei grecii şi romanii, scriau pe foi de papirus, ce erau încă folosite în Europa în secolul al VII-lea d. Hr. Cucerirea arabă a întrerupt legăturile Europei cu Egiptul, de unde se aducea papirusul, aşa că se trece la un nou suport pentru scris, numit „pergament”. Cel mai bun pergament era cel adus din localitatea Pergam (de aici şi numele pergamentului), din Asia Mică, dar acesta era şi cel mai costisitor. Se făcea din piei tăbăcite de oi, viţei, capre şi chiar iepuri, prelucrate după tehnici speciale. Cel mai fin pergament era cel din piele de miel, ied sau viţel nenăscut şi acestuia romanii îi spuneau „vellum” (de aici numele de foaie velină). Fiind foarte scump, pergamentul era folosit doar pentru ediţiile de lux.
Opera, fie literară, fie ştiinţifică, fie religioasă, scrisă pe pergament, arăta sub forma unor rulouri numite „volumina” (în latină, „volumen” însemna”obiect înfăşurat”, iar de aici vine numele de volum în limba română, adică o carte, legată sau broşată, însumând mai mult de zece coli de tipar). De exemplu, pentru scrierea epopeii „Eneida”, a marelui poet roman Vergilius, a fost nevoie de 12 volume (suluri de pergament).
Grecii, în perioada în care au început să pătrundă în număr tot mai mare în spaţiul românesc (de pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, culminând cu epoca fanariotă) scriau cu pana de gâscă, ascuţită la vârf, pe care o muiau în călimară. „Peniţa” noastră de astăzi e metalică, uneori chiar de aur, dar iniţial cuvântul peniţă era diminutivul lui pană, adică o pană mai mică, aşa cum lădiţa e diminutivul cuvântului ladă. De la peniţă vine şi numele „penarului”, cel în care copiii sau nepoţii noştri îşi ţin, printre altele stiloul, ce are la vârf peniţa. Pe vremea mea, penarele încă erau de lemn, pentru a proteja mai bine tocul sau condeiul.
Înainte se mai scria şi cu un „condei”, pe care cei de generaţia mea l-au prins, fiind chiar recomandat de către învăţători pentru că forma un scris frumos. Termenul provine din grecescul „kondilion”, care înseamnă pană sau toc având în vârf o peniţă. De aici şi practica „încondeierii” ouălor de Paşte, cu un toc sau o pensulă făcută dintr-un beţişor având în vârf un mic smoc de păr de animal. În Bucovina, acestui instrument i se mai spune şi chişiţă.
Acest condei, „kondilion”, se putea confecţiona şi din trestie. În limba greacă, trestiei i se spune „kalami”. De aici vine cuvântul „călimară”, adică recipient mic în care se pune un „kalami”. Cel mai adesea, pana, tocul, condeiul şi stiloul au folosit şi folosesc cerneala, care se punea în recipientele în care se înmuia vârful instrumentului de scris, în călimară. „Cerneala” derivă din slava veche, ruşii îi spun „cerinâi, ciornâi”, care înseamnă negru, închis la culoare. De aici hainele „cernite”, adică închise la culoare, purtate la moartea cuiva. Tot de aici cuvântul „ciornă”, adică foaie pe care putem face notiţe, mâzgălituri, însemnări, înainte de a trece notiţele pe curat. E drept, azi cerneala e mai ales albastră, dar şi violetă sau roşie. Cerneala neagră, scuzat fie pleonasmul, există şi ea şi e folosită mai ales la completarea cataloagelor şcolare.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
