Există, în vocabularul aproape fiecărui popor, câte un cuvânt sau o expresie legate de oameni reali, cu merite deosebite într-un domeniu, sau fixaţi în imaginarul colectiv printr-o întâmplare mai puţin obişnuită. Am amintit, bunăoară, în cuprinsul acestei rubrici, despre acarul Păun, despre Pazvante Chiorul sau despre Mihalcea Hîncu. Începem, astăzi, o serie nouă de articole care-şi propun să arate cum s-a ajuns de la nume proprii la cuvinte de sine stătătoare formate de la aceste nume.
Nu trebuie să stăm neapărat la casă pentru a şti ce este aceea mansardă. Mai nou, multe dintre podurile blocurilor au devenit mansarde, fie din construcţie, fie la iniţiativa unuia sau mai multor locatari. De unde să vină, însă, numele mansardei?
François Mansart (1598-1666) a fost un arhitect francez, unul dintre pionierii neoclasicismului arhitectural francez (curent ce promova stilul clasic al arhitecturii greceşti şi romane). A trăit şi a creat în timpul domniei regelui Ludovic al XIII-lea şi pe parcursul minoratului urmaşului acestuia, Ludovic al XIV-lea, „regele-soare” cum îi plăcea să i se spună. Fiu al tâmplarului regelui şi nepot al inginerului şi arhitectului Le Roy, Mansart a cunoscut, de mic copil, lumea arhitecturii în toată esenţa sa. Extrem de minuţios, Mansart era recunoscut ca fiind unul dintre cei mai scumpi arhitecţi ai epocii, nu atât din cauza onorariilor sale, cât pentru că pentru cel mai mic detaliu nereuşit demola construcţia şi apoi o relua, iar asta făcea de mai multe ori la aproape fiecare lucrare. A fost, de altfel, unul dintre motivele pentru care i-au fost refuzate mai multe lucrări, cele mai cunoscute fiind renovarea palatului Luvru şi a capelei regale de la Saint Denis, în ambele cazuri regele Ludovic al XIV-lea încredinţând lucrările altor arhitecţi.
Arhitect al lui Ludovic al XIII-lea, din 1625, Mansart a primit şi numeroase comenzi private de la unii dintre cei mai bogaţi oameni ai epocii, cardinalul Mazarin fiind unul dintre ei. A ridicat numeroase hoteluri pariziene şi mai multe castele, dar din păcate acestea fie nu mai există, fie au suferit modificări radicale. Singura construcţie păstrată în întregime este castelul Maisons – sur – Seine, ridicat pentru preşedintele de atunci al parlamentului parizian.
Plecând de la arta gotică, în care acoperişurile erau, pe cât de înalte, pe atât de înclinate, Mansart a popularizat în Franţa, prin construcţiile sale, folosirea acestui spaţiu dintre cornişă şi acoperiş. Se pare că a contribuit la aceasta şi faptul că în Franţa, ulterior şi în SUA, clădirile erau taxate în funcţie de înălţimea lor. Înălţimea se calcula nu până la vârful acoperişului, ci până la cornişă, adică până la partea ce susţinea acoperişul. Astfel, în Franţa, la 1783, încă era în vigoare o lege prin care înălţimea clădirilor, calculată până la cornişă, nu trebuia să depăşească 20 de metri. Prin urmare, mansarda, care era deasupra cornişei, era exclusă din restricţie.
Ulterior, mansarda cunoaşte o largă răspândire în timpul Imperiului Francez al lui Napoleon al III-lea, după 1852. De aici, a fost preluat în SUA şi Canada, unele mansarde devenind adevărate bijuterii de artă, în paralel cu extinsa lor funcţionalitate. Turnuleţele cu mansardă de la casele mai mari sunt o realitate ce a devenit cotidiană şi în anumite locuri din România. Iar noile case ce se ridică la noi aproape că toate au, din construcţie, această mansardă. Prilej pentru a rememora figura acestui astăzi obscur arhitect francez, al cărui nume propriu este rostit, însă, zilnic, de zecii de mii de oameni din întreaga lume.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
