E o expresie uşor căzută în desuetudine, a cărei semnificaţie de început o cunoaşte o mică parte dintre puţinii români ce o mai folosesc. Ea se leagă de o perioadă zbuciumată din istoria Moldovei celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVII-lea şi-l are ca protagonist pe Mihalcea Hîncu, un mare boier din Ţara de Jos a Moldovei, mai precis din părţile Lăpuşnei, astăzi parte a Republicii Moldova.
Secolul al XVII-lea este cel în care, pe fondul înrăutăţirii regimului dominaţiei otomane şi al slăbirii puterii centrale, dispare dinastia domnitoare a Muşatinilor din Moldova. Domnii vor fi la cheremul Porţii şi ei vor fi ridicaţi din rândurile marilor familii boiereşti, cele mai cunoscute fiind cele ale lui Tomşa, Movilă, Duca, Petriceicu, Ruset/Roset, Cantacuzino, Cantemir, Racoviţă. În aceste condiţii, opoziţia marilor boieri faţă de domni este tot mai firavă, pentru că în spatele domnilor se afla oastea fără număr a otomanilor.
În acest context, acest boier lăpuşnean, Mihalcea Hîncul, va face o figură aparte. Ridicat în dregătorii şi om de încredere al lui Vasile Lupu, Mihalcea Hîncu se va bucura şi de încrederea următorilor domni, Gheorghe Ştefan şi Ştefăniţă Lupu. Poziţia sa de prim rang la curtea domnească va fi serios ameninţată în timpul celei de-a doua domnii din Moldova a lui Gheorghe Duca (1668-1672). Noul domn îşi va atrage nemulţumirea întregii ţări prin dările excesive pe care le-a impus atât spre propria îndestulare, cât şi a Porţii otomane.
În aceste condiţii, spre sfârşitul anului 1671, are loc una dintre cele mai mari răscoale din Moldova, cea a lăpuşnenilor, orheienilor şi sorocenilor. În fruntea celor circa 8.000 de nemulţumiţi vor fi Mihalcea Hîncul şi Apostol Durac, un boier originar din părţile Orheiului. Armata răsculaţilor îl va lua prin surprindere pe domn, reuşind să ocupe curtea domnească de la Iaşi, părăsită de Duca, jefuind apoi mai multe zile casele boierilor, mai cu seamă ale celor greci.
Inelul lui Mihalcea Hâncu. Monograma „M M” de pe inel vine de la
„Mihalcea medelnicer” (funcţia pe care o avea Hâncu atunci când a fost făcut inelul)
Încercările repetate ale domnului de a-i convinge pe răsculaţi să depună armele s-au izbit de refuzul categoric al lui Mihalcea. În cele din urmă, îndărătnicia Hîncului a dat roade, iar domnul, însoţit de apropiaţi, părăseşte curtea domnească. Din decembrie 1671, până prin ianuarie 1672, răsculaţii au rămas „chivirnisitori” la Iaşi şi peste Ţara Moldovei, existând temeiuri să credem că Mihalcea Hîncul a avut chiar puteri domneşti.
Ulterior, situaţia se va schimba în rău pentru nesupuşii în frunte cu eroul nostru. Duca va reveni cu forţe otomane, va reprima răscoala şi va fi reînscăunat domn. Lui Mihalcea Hîncul, care reuşise să fugă la cazaci, îi este ucis un fiu. Mihalcea se reîntoarce în Moldova în 1673, când domn era Ştefan Petriceicu, acesta redându-i vechile onoruri. Va mai trece o cumpănă în 1674, când este luat în robie de către tătari. Răscumpărat cu o mare sumă de către fiul său, Hîncul va ctitori mănăstirea ce-i poartă numele, cu hramul Sf. Parascheva, azi în raionul Nisporeni, Republica Moldova.
De la el a rămas această expresie, sinonimă cu nesupunerea, cu împotrivirea faţă de deciziile luate la cel mai înalt nivel. Expresia „Vodă da şi Hîncul ba” s-a generalizat ca o mărturie a spiritului de frondă, al fermităţii propriilor opinii. Astăzi, expresia e folosită tot mai rar, iar dacă ne uităm la realităţile politice din ţara noastră, când voinţa unui singur om e suverană, neexistând voci împotrivă, vom înţelege şi de ce!
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
