De câte ori nu tânjim vara, în arşiţa zilei, mai ales dacă suntem pe câmp sau în locuri izolate, departe de sursele de apă, la o cofă de apă rece de fântână sau de izvor? Conform tuturor dicţionarelor, cofa este un vas de băut din lemn, de cele mai multe ori de dimensiunea unei căni, dar sunt şi cofe de dimensiuni mai mari (peste un litru), făcute din doage de brad, având şi o toartă, vase numite şi doniţe, în care la ţară, mai ales la munte, mai ţin ţăranii apa de băut.
Există, la români, expresia „a băga în cofă”, cu înţelesul de a întrece pe cineva (prin viclenie, prin pricepere), „a înfunda”, a răpune. Iorgu Iordan, renumitul lingvist şi filolog român, încerca o apropiere între această expresie şi o alta care circulă la români, „a băga, a pune în oală” pe cineva, cu înţeles asemănător, acela de a-l întrece, a-l birui pe respectivul. Iordan crede că expresia are o origine culinară şi pleacă de la oala în care gospodinele pun găina sau carnea la fiert, acestea din urmă fiind asimilate cu adversarul. Un argument în plus la această afirmaţie este expresia „a fierbe” pe cineva, adică a necăji, a chinui pe cineva. Lingvistul român conchide că, în timp, substantivul cofă a luat locul, în expresie, cuvântului oală.
Un alt mare lingvist, Stelian Dumistrăcel, deşi îl citează pe Iorgu Iordan, se arată destul de sceptic în legătură cu explicaţiile acestuia şi oferă o alta, preluată din două articole vechi, ale Margaretei Ştefănescu, publicate în revista „Arhiva”, în 1927 şi 1930. Autoarea invocă un ritual păgân celtic, devenit apoi medieval, existent în lumea germanică, mai ales în Ţările de Jos (nume generic reunind teritorii din actualele Belgia, Olanda şi Luxemburg). Este vorba despre pedeapsa înecării într-un butoi plin cu apă a celor vinovaţi de sodomie, abjurarea credinţei, pruncucidere, înaltă trădare etc. Din acest spaţiu, expresia ar fi putut ajunge la noi fie de la cehi, prin influenţa husită, fie de la saşii transilvăneni. De altfel cuvântul cofă pare a fi ajuns în limba română ca un împrumut din germană („kufe”), devenit la saşii transilvăneni „kof”. De la această practică medievală poate deriva înţelesul de a răpune pe cineva.
Personal vă ofer şi o altă posibilă explicaţie a expresiei. Am în vedere un obicei ce încă se mai practică în anumite zone rurale din Oltenia. Acolo se obişnuieşte ca a doua zi dimineaţă, după noaptea nunţii, să se dea „vestea cu rachiu” sau „vestea miresei”. Naşul, însoţit de muzicanţi, merge cu alai la socrii mici, ducând cu sine şi un butoiaş sau o cofă acoperită, legate cu panglici roşii în care se află rachiu. Dacă mireasa fusese fată mare, rachiul era îndulcit cu zahăr şi colorat în roşu. Dacă, dimpotrivă, i se dovedise necinstea, soacra mare, ca să râdă de soacra mică, decidea ca în rachiu să se pună cenuşă şi ardei iute sau orice altceva. Şi astfel, mireasa şi soacra mică erau „băgate în cofă”, erau dovedite.
În final, o altă expresie legată de cofă: „a căuta cofe de Moşi”, adică a căuta chilipiruri. Expresia, descoperită de Iuliu Zanne şi reprodusă de Stelian Dumistrăcel, are în vedere un obicei românesc, acela ca în zilele de Moşi să se dea cofe de pomană de sufletele celor răposaţi.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
