Extrem de multe sunt expresiile idiomatice din limba română referitoare la acest organ anatomic – nasul. Poate pentru că este una dintre cele mai vizibile părţi ale corpului, nasul a dat naştere unei întregi varietăţi de asocieri, în egală măsură savuroase şi apreciate de către români. Despre aceste expresii au scris, în epoci istorice diferite, doi cercetători originari din Moldova istorică. Primul dintre ei, Gheorghe Ghibănescu, născut în 1864, în preajma Huşilor, dedică mai multe pagini nasului şi expresiilor cărora acest organ olfactiv le-a dat naştere. Cel de-al doilea este Stelian Dumistrăcel, născut în 1937 la Zvoriştea – Suceava, prieten şi coleg de generaţie, la Şcoala Normală de la Şendriceni, de lângă Dorohoi, cu academicianul botoşănean Alexandru Zub. În lucrarea sa, „Expresii româneşti. Biografii – motivaţii”, apărută la Iaşi, în 1997, renumitul filolog se referă, printre multe altele, la originea şi înţelesurile expresiei „a tăia (cuiva) nasul” (a pune la punct pe cineva, a umili, a pedepsi pe cineva viclean).
Expresia pleacă de la o realitate medievală ce-şi are punctul de plecare în Imperiul Bizantin. Acolo, cei găsiţi vinovaţi pentru anumite delicte, de regulă uzurparea tronului, erau pedepsiţi prin crestarea unei nări, sau chiar prin tăierea de tot a nasului. Practica a trecut apoi la slavii sud-dunăreni, sârbi şi bulgari, de la care au preluat-o şi românii. Vechile pravile medievale româneşti, amintite şi de către cronicari, consemnează faptul că aceia care furau de la stăpânii lor sau de la calici erau pedepsiţi cu crestarea nasului, iar celui care fura de la biserică i se tăia nasul. Mai mult decât atât, cel pedepsit cu tăierea nasului era plimbat prin târg, în văzul tuturor, cum arată şi expresia „vede-te-aş prin târg cu nasul tăiat”. Mai mult, tăierea nasului se va aplica şi pretendenţilor la domnie de către domnul în scaun, ştiut fiind faptul că una dintre condiţiile esenţiale pentru a ocupa tronul ţării era aceea de a nu avea beteşuguri fizice vizibile. Cele mai cunoscute cazuri sunt cele ale lui Joldea, boier moldovean ce năzuia la tronul Moldovei şi la mâna Ruxandrei, fiica lui Petru Rareş, pe care Alexandru Lăpuşneanu, rivalul său, îl prinde prin vicleşug în 1552, îl crestează la nas, trimiţându-l apoi la călugărie.
Nu acelaşi „noroc” îl avusese, înaintea sa, Alexandru Cornea, fiul lui Bogdan al III-lea şi, implicit, nepotul lui Ştefan cel Mare. Fiind în scaunul Moldovei la 1541, acesta stârneşte mânia sultanului Soliman Magnificul atunci când porunceşte uciderea tuturor turcilor din ţară. Prin urmare, sultanul îi reacordă domnia lui Petru Rareş, care era unchiul lui Cornea. Părăsit de către boieri înaintea confruntării de la Galaţi, Cornea este adus în faţa lui Rareş. După o judecată sumară, în care nepotul îi arată unchiului că nu el şi-a dorit domnia, ci unii boieri l-au îndemnat la asta, cel judecat cere să-i fie tăiat nasul şi să fie trimis la mănăstire. Nu i se va îndeplini dorinţa, Rareş pronunţând sentinţa capitală: moartea prin decapitare.
Evenimentul este consemnat, cu talent literar, în însemnările cronicarului Macarie: „a fost prins de unii (Cornea, n.ns.) şi trimis la Petru Voievod şi a fost dat pradă armelor şi ca hrană săbiei în văleat 7049 (anul 1541, n.ns.), luna februarie”. La rândul său, Grigore Ureche consemna: „părăsindu-l ai săi toţi (pe Cornea, n.ns.), au căzut în mânule vrăjmaşilor săi, lui Pătru Vodă, şi de sârgu au învăţat Pătru Vodă de i-au tăiat capul (…) într-o miercuri, în luna fevruarie”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
