Multe expresii din limba română se referă la acest termen, calic. „Calic lipit pământului” spunem despre cineva care e foarte sărac, reflex al epocii medievale în care ţăranii dependenţi erau legaţi de pământ, neavând voie să se mute de pe moşia unde se aflau. „Se bat calicii la gura lui” este expresia prin care ne referim la cineva atât de înfometat încât nici nu mai mestecă mâncarea, o îndeasă în gură şi o înghite pe nemestecate. „Calic de-o mână, de-un ochi sau de-un picior” înseamnă un om cu o infirmitate, lipsit de-un ochi, de mână sau de picior. „Nu te calici”, adică nu te zgârci, ne adresăm cuiva despre care credem că exagerează în a face economii.
Termenul are origine slavă, fiind întâlnit la ucraineni (kalika = om foarte sărac, cerşetor, dar şi infirm, precum ciung sau olog), ruteni (kalika = om mutilat), sau slavii vechi (kalika = pelerin, nomad, expresie a faptului că mulţi dintre pelerinii ce mergeau la Locurile Sfinte aveau diformităţi fizice de care sperau să scape în urma pelerinajului).
În spaţiul românesc se pare că termenul era folosit mai întâi cu referire la bolnavii de lepră, care
trebuiau izolaţi de restul comunităţii, în aşa numitele leprozerii. Acest sens l-a avut termenul, de exemplu, în vremea lui Mihai Viteazul, care i-a trimis pe aceşti calici la nişte bolniţe speciale aflate în grija mănăstirilor. Din secolul al XVII-lea, prin calici se înţelegeau infirmii şi cerşetorii, grupaţi în unele oraşe în mahalale ce purtau numele de Mahalaua Calicimii. O asemenea mahala este atestată şi în vechiul târg al Botoşanilor. Astfel, la 17 iulie 1817, epitropii de la Sf. Ilie cumpără o casă cu locul ei în mahalaua Târgului Nou, în Calicime, pe loc domnesc, pentru 600 de lei. Actul e semnat de „Darii iconomu”, „erei Constandin” şi „Athanasie iconomu protopop”. Această mahala era localizată, se pare, undeva între biserica Sf. Ilie şi marginea dinspre târg a Popăuţilor, existând şi varianta ca mahalaua să fi fost între biserica Sf. Ilie şi actuala biserică având hramul Duminica Mare, în cartierul Parcul Tineretului.
În Bucureşti era vestit Podul Calicilor, actuala Cale a Rahovei, pod pe care stăteau cerşetorii, majoritatea infirmi, care aveau acolo şi o mahala a Calicilor, învecinată cu mahalaua Ţigănimii. Nu de puţine ori cei din Calicime cădeau pradă omorurilor sau schingiuirilor comise de cei din Ţigănime, pe măsură ce mahalaua acestora se extinsese.
În secolul al XVIII-lea, calicii erau organizaţi în bresle ce aveau un anumit regim fiscal, primind ajutoare de la stat. Un document din 1 martie 1783, de la Alexandru Mavrocordat, domnul Moldovei, arată că aceşti calici, sau mişei, cum li se mai spunea, erau consideraţi oameni neputincioşi, „stricaţi unii la mână, alţii la picioare, unii şi lipsiţi de videre ochilor”, drept pentru care domnul porunceşte să li se dea câte 10 lei lunar din vama cea mare de la Iaşi. Practica există şi astăzi: nu li se mai spune calici, ci asistaţi social, iar domnul e înlocuit de statul român. Şi cei mai mulţi dintre ei nu au infirmităţi, sunt apţi de muncă, dar preferă să trăiască din bani oferiţi de stat.
Prof. dr. Daniel Botezatu
In vremurile noastre, calici sunt cei care- si duc cinstit existenta… Majoritatea neta a romanilor se situeaza intre clasa de jos pana la cea de mijloc (pe care unii o considera disparuta). „Domnii” sunt cei din spatele Marilor Corporatii (straine, evident, nici vorba de vreo Mare Corporatie romaneasca). Iar statul roman este condus de slugi corupte si santajabile, preocupata sa fie docile papusarilor mondiali (caci ei sunt in spatele Corporatiilor) ca sa nu fie bagate la parnaie! Cu alte cuvinte, bietii romani vor fi mereu calici si rupti in fund fiindca cei pusi sa- i reprezinte li se rupe de soarta lor, scopul lor unic pentru care s- au luptat sa ajunga politicieni este capatuirea si salvarea propriei pieli… Prin minciuna, ipocrizie, servilism neconditionat la papusari.