Copilăria „beton” a generaţiei cu cheia la gât (II)

Bâza, pescuitul la ciorpac şi construirea de pocnitori sunt doar câteva dintre jocurile cu care puştii din perioada comunistă îşi umpleau timpul

Mulţi dintre cei ce şi-au trăit copilăria în perioada comunistă îşi amintesc cu drag de multitudinea de jocuri atât de îndrăgite de copii.

Multe şi diversificate erau jocurile copilăriei, în care improvizam fel de fel de măscări, unele periculoase, din ceea ce natura sau industria în dezvoltare a patriei noastre socialiste ne punea la dispoziţie. Vara, depinde de locul în care eram, mergeam la scăldat sau la pescuit. Dacă eram la Mănăstirea Doamnei, la bunici, două erau locurile unde ne puteam fie scălda, fie prinde peşte. Cel mai apropiat era iazul de la Curteşti. Drumul până acolo era o întreagă aventură, un râset continuu, asezonat cu tusea provocată de ţigările Mărăşeşti sau Carpaţi din care trăgeam cu nesaţ, mai mult pufăindu-le, având acea satisfacţie a lucrului făcut deşi era interzis. După baia de rigoare încingeam un foc la care coceam ştiuleţii de porumb ”recoltaţi” din lanurile de pe lângă drum, sau molfăiam seminţe de ”răsărită”, încă necoapte, fiecare având pe lângă sine câte o pălărie imensă de floarea-soarelui.

Alte dăţi mergeam înspre Botoşani, dincolo de locul în care e astăzi giratoriul de la Dedeman. Şi atunci, ca şi acum, pe acolo curgea un pârâiaş, Dresleuca sau un afluent al său, pe atunci debitul lui era mai mare. Acolo mergeam noi la pescuit, cu un ciorpac mic improvizat din ciorapi de damă petrecuţi de jur-împrejurul unui cadru metalic sau de sârmă. Puneam miez de pâine sau mămăligă în ciorpac, cufundam ciorpacul în apă, apoi aşteptam. Dar nu stăteam degeaba, ci încingeam un lapte gros, sau un joc de fotbal, sau culegeam papură uscată la vârf, cu care ne băteam între noi, umplându-ne de mici seminţe zburătoare.  După un timp, verificam ciorpacul, în care se aflau peşti mărunţi, îi scoteam, reîncărcam ciorpacul şi tot aşa. La urmă, făceam focul şi prăjeam peştişorii cu totul în jar. Erau delicioşi! Ca ”desert”, bineînţeles, mergea o ţigară pe care eventual, dacă era singura, o făceam poştă.

… lutul, nuiaua, pucioasa, carbidul şi…injectorul

Dacă rămâneam în oraş, la bloc, distracţiile nu erau mai puţin interesante. Dacă era soare, de regulă mergeam la ştrand. Luam cu noi pături, cărţi de joc, table, rummy şi alternam partidele de bălăceală cu jocul la pături. Puneam bani mână de la mână şi cel care pierdea la joc trebuia să meargă, în costum de baie, la cofetăria din parc, de unde cumpăra, pentru toţi, unul sau două pachete de biscuiţi. La foamea provocată de apă aceştia dispăreau rapid în gurile noastre lacome, dar erau suficienţi să înşele foamea până pe la orele 16.00-17.00, când porneam spre casă. Câte unul, mai îndrăzneţ, profita de neatenţia vânzătoarei şi o lăsa fără cornetele din aluat în care punea îngheţata. Acesta era suplimentul!

Credeţi că ploaia ne ţinea în casă? Aş, de unde? Jumuleam nişte tufişuri din parc, sau din faţa fiecăruia dintre blocurile noastre, alegând nuiele cât mai mlădioase. Din lutul de jos modelam nişte ghiulele mai mici pe care le înfigeam în vârful nuielelor şi apoi luam la ţintă pereţii blocurilor, partea fără geamuri, întrecându-ne care ţinteşte cât mai sus.

La modă erau şi nenumărate sortimente de pocnitori. Chiar mă mir, rememorând acele momente, că niciunul dintre noi nu a suferit vreun accident mai grav decât o lovitură sau o arsură, pentru că aceste pocnitori artizanale erau şi sunt foarte periculoase. De aceea, nu voi da prea multe detalii, amintind doar că un element de bază era injectorul de la tractoare. Alte pocnitori erau făcute din chei cu gaura mai largă şi cuie, şuruburi înfiletate şi legate la capăt cu o pungă de plastic, spre a le da stabilitate când erau aruncate în sus, pucioasa de la chibrituri, apa, cutia şi carbidul sau biluţele împachetate, nu spun compoziţia, aruncate pe asfalt sau pe pereţii blocurilor şi provocând mici explozii la impact. Era un întreg recital de bubuituri, spre disperarea pensionarilor. În vremurile actuale, când terorismul e o realitate cotidiană, o simplă asemenea bubuitură ar face să îngheţe de frică un întreg cartier.

Prieten, prieten, dar bâza e bâză!

Când eram mai puţini, sau după ce ne săturasem de alergat, unul dintre noi venea cu propunerea: – hai să jucăm bâza! Zis şi făcut, deşi aproape de fiecare dată finalul era previzibil. Trăgeam la sorţi care dintre noi să stea bâza. Poziţia era următoarea: cel ales îşi petrecea mâna dreaptă pe sub subţioara mâinii stângi, ţinând palma deschisă spre în afară. În acest timp, el îşi ţinea mâna stângă lipită de tâmplă, astfel încât să nu poată vedea cine îl loveşte. Unul sau doi dintre noi ţineau contra, astfel încât cel cu bâza să nu cadă când era lovit, de către unul dintre noi, cu palma peste palma sa dreaptă. De regulă jocul începea molcom, cu lovituri moderate. Pe măsură ce ne încingeam, duritatea loviturilor creştea. Era enervant să vezi cum prietenii tăi te derutează, fluturând câte două degete în faţa ochilor tăi, strigându-ţi râzând ”bââââzzz!” şi pocnindu-te din toate puterile. Nervii izbucneau şi bătaia era gata. Se lăsa cu câţiva pumni şi picioare, după care noi ceilalţi interveneam şi aplanam conflictul. Era semnul că ajunsese în acea zi cu bâza. În cinci minute, redeveneam prieteni.

Din Oceanul Pacific a ieşit un peşte mic…

Multe dintre jocurile noastre erau jocuri de echipă şi atunci doi căpitani, desemnaţi de noi sau autopropuşi, trebuiau să-şi aleagă echipele. Şi aici era un întreg ritual. Fie ne aliniam şi fiecare dintre cei doi căpitani spunea câte un nume, iar respectivul copil mergea în spatele căpitanului fie, de cele mai multe ori, rosteam adevărate incantaţii în versuri, silabisite, pe care trecerea anilor nu mi le-a scos din minte şi din frumoasele amintiri.

Unul dintre cel mai des folosite asemenea refrene era acesta: ”Din Oceanul Pacific/A ieşit un peşte mic/Şi pe coada lui scria/Ieşi afară dum-nea-ta!” Versurile erau silabisite, fiecare silabă corespundea câte unuia dintre noi, aşezaţi în cerc, iar cel la care se rostea ultima silabă era ales într-o echipă. ”Andantina/S-a ouat găina/Şi-a făcut un ou/Mare cât un bou/Eu l-am spart/Mama m-a aflat/Şi m-a împuşcat/C-un pistol de soc/Care face poc, poc, poc”! Ultimul poc, evident, era pentru cel ales să facă parte dintr-una dintre echipe, sau care era eliminat, depindea de joc. ”An-dan tiri-mogo-dan gara gara si/Prin-ci-pa-la mo-rin-go”! ” O, money, money, money/Acadela Mustafa/Mustafa, fa, fa/Come ga, ga, ga/Ugi epe, epe, epe/Come depe, depe, depe/Ugi o, o, o/Come go, o, o”! Nu mă întrebaţi din ce limbă sunt cuvintele, sau ce însemnau, le rosteam cu toţii, aproape că le cântam, într-un ritm pe care mi-l amintesc de parcă ar fi fost ieri!

(Va continua)

– Prof. dr. Daniel Botezatu