În aprilie 1918 nu-l mai aflăm pe funcția de prefect pe Ramiro Savinescu. Era perioada în care „diriguirea liberală a decis începerea operei da propagandă şi de reorganizare a partidului”, întrucât situația liberalilor botoșăneni – scria presa vremii – devenea cu fiecare zi tot mai precară.
La întrunirea convocată de Ionel Brătianu, chiar în casele lui Ramiro Savinescu, nu răspunseseră „corifeii partidului”, printre care: Vasile D. Vasiliu, Jean Mavrocordat, Dionisie Goilav, Nicu Enășescu („Opinia”, nr. 3322, 12 aprilie 1918, p. 1), care s-au și retras din partid. Alegerea unui șef local devenise o stringență, iar șefii de la centrală îl vizau pe Ramiro Savinescu, concurat de Alex Smeltz, care ar fi vrut să-i împiedice ascensiunea, învinuindu-l de prea multe polițe în piață. La această învinuire, Ramiro Savinescu ar fi răspuns: „Exact că eu am datorii și d. Smeltz nu. Dar faptul acesta nu indică totodată cine a făcut politica de afaceri și cine politica dezinteresată?” („Opinia”, nr. 3333, 27 aprilie 1918, p. 1).
E numit șef local și, din nou, prefect în februarie 1919, funcție din care demisionează în august. Abia în octombrie 1922, „împăcarea liberalei botoșănene” devine un fapt împlinit, profesorul I. Simionescu fiind ales președinte, iar Ramiro Savinescu – vice-preşedinte, însărcinat cu conducerea efectivă a judeţului, și D. Hangan – prefect.
Până în 1923, forțele s-au regrupat, dar conflictele nu s-au stins. Mai mult decât atât, s-a ajuns la altercații personale, iar societatea botoșăneană a fost martora unui duel, după cum relata presa:
„Corespondentul nostru din Botoșani ne scrie că, în urma unui incident petrecut în localitate cu ocazia alegerii de la Banca Botoșeneană, d. Ramiro Savinescu, șeful organizației Liberale a trimis martori d-lui dr. D. Goilav, fost prefect, liberal nemulțumit.
Martorii, d-nii Nicu T. Ciolacu și Jean Miclescu din partea d-lui Savinescu și d-nii Ion Ulli și Const. St. Georges din partea d-nului Goilav, neajungând la nici un rezultat, au recurs la arbitrajul d-lor colonel Alexandrescu și N. Polizu Micșunești cari au hotărât ieșirea pe teren.
S-au schimbat două gloanțe fără rezultat. Adversarii nu s’au împăcat” („Epoca”, nr. 53, 8 martie 1923, p. 3). Lucrurile se vor fi așezat cumva, căci a doua rundă a duelului nu a avut loc.
În 1924, Ramiro Savinescu, fost prefect și deputat, este decorat cu „Steaua României” în gradul de comandor I. Și în același an e ales președinte al Comitetului liberal din Botoșani.
Cu „polițe în piață” – cum îl caracteriza Alex Smeltz – Ramiro Savinescu participă la înființarea, în 1925, a Societății Anonime pe acțiuni „Casa de Credit a Agricultorilor din județul Botoșani”, cu sediul în orașul Botoșani, de la care, în timp, i se vor trage și încurcături. Prin 1932, se va constata că mai mult de trei sferturi din capitalul băncii a fost luat cu împrumut de Ramiro Savinescu. Împrumutase din banii ţăranilor suma de 1.159.019 lei, pe care – după cum va recunoaște și cum era consemnat în dosarul No. 93/1932 de la Tribunal – i-a întrebuinţat la îmbunătăţirile moşiei: a făcut iaz, casă, hambare. Deși declarase inițial că nu-i poate plăti decât 60 la sută cu doi la sută dobândă în 15 ani, își va plăti însă toate datoriile mult mai repede. Ziarul „Viitorul” (nr. 9202 din 9 septembrie 1938) va publica o cerere de lichidare a datoriilor semnată de soții Savinescu:
„Subsemnaţii: Virginia R. Savinescu şi Ramiro C. Savinescu, advocat personal şi în calitate de soţ administrator legal şi uzufructuar al averei dotale a soţiei mele Virginia R. Savinescu, ambii proprietari şi agricultori, domiciliaţi în oraşul Botoşani, strada Liceului No. 19, facem prezenta cerere în conformitate cu dispoziţiunile art. 27 din legea pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane din 7 Aprilie 1934.
Motivele cererei:
Ambii am cerut înaintea Tribunalului Botoşani, asanarea judiciară a tuturor datoriilor noastre şi întrucât am plătit pe toţi creditorii noştri, solicităm radierea menţiunilor luate asupra averei imobiliare proprietatea noastră şi anume: asupra moşiei Ipoteşti din comuna Cucorăni şi pădurea Rădeni din comuna Rădeni, judeţul Botoşani şi asupra imobilului din oraşul Botoşani, strada Liceului No. 19, proprietatea noastră, menţiuni luate în conformitate cu dispoziţiunile art. 26 din legea pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane din7 Aprilie 1934”.
Iar creditorii și împrumuturile, după cum reiese și din această cerere, nu erau puține:
„1. Casa de Credit a Agricultorilor dinjudeţul Botoşani, cusediul înoraşul Botoşani, Calea Naţională No 90.
- Banca Românească din Bucureşti, prin sucursala din Botoşani, str. Roşiori No. 12 bis.
- Banca B. Moscovici, Soc. în nume colectiv Botoşani, Calea Naţională No. 96.
- Banca Botoşani S. A. din oraşul Botoşani, Calea Naţională No. 122.
- Banca Botoşăneană Română în lichidare azi S. A. R. A. V. I. Sucursala Botoşani, situată în oraşul Botoşani, str. Roşiorilor No. 12 bis.
- Banca Naţională a României Bucureşti, str. Lipscani No. 2, care a cerut menţiunile”.
Toate acestea, în 1926, erau încă într-un viitor imprevizibil. În 1926, doar prestigiul crescând a lui Ramiro Savinescu și numele său bun explică faptul că, în 1926, când, la Botoşani, liberalii obțin doar o cincime din voturi, președinte al consiliului comunal a fost propus și ales totuși liberalul Ramiro Savinescu.
Pe plan național însă, partidul liberal, care afirma „soliditatea și unitatea organizațiilor lui” era „în fond atât de convins de realitatea acestor atribute, încât a pornit (…) la reorganizarea cadrelor în întreaga țară”. Diviziunile erau, în realitate, atât de puternice, „terenul atât de șubred, încât acțiunea aceasta de reorganizare a partidului liberal, în loc să dreagă ceea ce este defectuos, lărgește golurile și sparge abcesele ascunse până acum sub pojghița iluzorie a normalei vitalități”, scria „Îndreptarea” din 12 noiembrie 1926 (nr. 262, p. 1). În acest context, la Botoșani, foaia liberala „Democratul” începe o aprigă campanie împotriva lui Ramiro Savinescu. Cu toate acestea, Ramiro Savinescu este ales în 1927 deputat.
Fiind, în același timp, și președinte al Consiliului de administrație al Băncii Botoșănene, este cooptat membru al Camerei de Comerț.
Noi mișcări de forțe liberale se produc în 1932: liberalii din Botoșani îl aleg președinte pe Mitică Răutu, iar pe Ramiro Savinescu – pentru a-l trece pe linia de rezervă, dacă nu pe linie moartă – îl numesc președinte de onoare a comitetului de partid. Centrul, în schimb, nu intenţionează să-l schimbe pe Savinescu din funcție și îl trimite la Botoșani pe Eugen Titeanu, pentru aplanarea nemulțumirilor care au dus la scindarea organizaţiei. Ramiro Savinescu e repus pe funcție, dar e înlocuit în anul următor printr-un devotat personal al lui I.G. Duca.
De aici încolo, Ramiro Savinescu se va ocupa preponderent de avocatură, fiind ales în 1937 din nou șef al baroului.
Numit prefect al Botoșanilor în 1917, în locul lui Dionisie Goilav, nici Ramiro Savinescu nu va termina construirea liniei ferate Hârlău-Botoșani, prin care orașul Botoșani să ocupe primul loc reluându-și vechiul renume de metropolă a Moldovei. Nu a reușit nici să instaureze un bust al lui Mihail Eminescu în fața teatrului pe care îl inaugurase pe când era primar. (Opera sculptorului Gh. D. Anghel va fi așezată în fața teatrului în 1958, care va fi înlocuit mai târziu de bustul lucrat de Ovidiu Maitec.) Nu va aduce în fosta piață Carol – așa cum dorise – nici bustul lui Eminescu din fața școlii Marchian. În fosta piață Carol, nu va reuși să facă nici parcul cu plantații noi, va reuși însă să ridice monumentul Eroilor – „Compania de mitraliere maior Ignat „în atac”, dezvelit în vara anului 1929.
Și presa va mai consemna:
„…în timpul cât a funcţionat ca primar, d. Ramiro Savinescu, frumoasa biserică istorică Ovidenia a fost renovată.
De asemenea, bisericele Ruset şi Duminica-mare au fost reparate complect; s’au dat însemnate sume de bani pentru continuarea şi terminarea bisericilor Cuvioasa Paraschiva, Sft. Spiridon, Sft. Neculai-Popăuţi şi Sft. Neculai.
Tot atunci s’a terminat construirea noului abator comunal prevăzut cu instalaţii de apă, canal şi lumină electrică. În jurul abatorului s’a făcut pavaj şi pentru înlesnirea circulaţiei s’a deschis o stradă nouă.
S’a zidit pavilionul pentru locuinţa directorului şcoalei primare „Şerban Enacoviei”.
Tot din iniţiativa d-lui R. Savinescu, la cimitirul „Eternitatea“ s’a construit un nou pavilion pentru locuinţa paznicului şi s’a făcut un trotuar până la poarta cimitirului.
S’au îngrădit cu ostrefe de lemn şi gard cimitirele „Eternitatea” şi „Pacea” cari erau de 10 ani desgrădite” („Universul”, nr. 258, 5 noiembrie 1928, p. 8).
„Sub primariatul d-lui Ramiro Savinescu, între anii 1926 şi 1927, (…) s’a stabilit procurarea unui nou motor de 1000 H.P. Datorită unei înţelepte concepţii de politică financiară comunală şi unei desăvârşite administrări, s’au asigurat din bugetul normal fondurile necesare, aproape 10 milioane, după cum o egală sumă s’a destinat pentru captările de apă ce s’au efectuat; în felul acesta, prin evitarea unui împrumut, s’au putut realiza din bugetul ultimilor ani sumele trebuitoare marelor reforme edilitare” („Viitorul”, nr. 6337, 29 martie 1929, p. 1). Iar ceea ce a început Ramiro Savinescu, a continuat succesorul său, Cristina Ciomac, care deschide însă o altă filă în istoria Botoșanilor.
Ultimele consemnări despre Ramiro Savinescu apar, în 1946, în legătură cu decesul cumnatei sale, Lucreția Herescu, urmată, în 1947, de nota privind „Complectarea Adunării Eparhiale a Arhiescopiei Moldovei” în care se consemna: „Dela 1932 şi până azi, 19 membri decedaţi. Înlocuirea membrilor cu vederi antidemocratice”.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
