Intenția lui Ludovic Dauș, instalat în funcția de director al Teatrului din Chișinău pe 26 martie 1924, era de a alcătui o trupă care, cu începere din toamnă, să joace în mod permanent. „Pentru a împăca toate nevoile, se impune recrutarea unei trupe de primul ordin. Pentru a avea rezultate frumoase și pentru ca propaganda să-și ajungă scopul, trebuie neapărat intervenția Statului, acesta luîndu-și în grijă întreaga răspundere și organizare. Un buget cît mai larg, pentru a putea face față participării întregului tineret școlăresc ca și publicului, în mod gratuit chiar”, scria „Neamul Românesc”, susținând opiniile lui Ludovic Dauș (nr. 86, 17 aprilie 1924).
Redirecționează 20% din impozitul pe profit al companiei.
Poți alege ca 20% din taxele plătite de compania ta să meargă către jurnalism de calitate, nu către stat.
Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la monitorul@monitorulbt.ro
*Baza legală poate fi consultată AICI.
Ludovic Dauș îi angajează pe Vasile Leonescu și pe Petre Sturza, acesta din urmă având și funcția de director de scenă. Problemele financiare nu întârzie însă să apară: Ministerul Artelor distribuie, din fondurile destinate operei și teatrului, partea leului operei, iar Teatrului îi este alocată jumătate din suma prevăzută inițial. Întrebat ce va face în această situație noua direcție, Ludovic Dauș răspundea că „va încerca, (…) cum a făcut-o şi în trecut (…) cu propriile mijloace să reuşească a da Teatrului Național adevăratul lui caracter”. Aceasta însemna că teatrul urma să joace de 3 ori pe săptămână, o reprezentație matineu gratuită şi o reprezentaţie serală gratuită. Iar activitatea Teatrului Naţional urma să fie completată de cea a „Ateneului român de la Nistru”, al cărui președinte a fost ales același Ludovic Dauș în 1925 („Universul”, nr. 98, 3 mai 1924).
În ianuarie, trupa Teatrului din Chișinău avea spectacole la Cernăuți cu un repertoriu care includea: „Femeia îndărătnică” de Shakespeare; „Achim” de V. Eftimiu; „Apus de soare” de B. Delavrancea; Sarmală, amicul poporului” de N. Iorga; „O cerere în căsătorie” de Cehov; „Otello” de Shakespeare și „Crai de ghindă” de V. Leonescu („Glasul Bucovinei”, nr. 1723, 30 decembrie). De la Cernăuți trupa a plecat la Dorohoi și Botoșani, revenind la Chișinău („Dimineaţa”, nr. 6525, 14 ianuarie 1925). Pe 7 aprilie, trupa era din nou în Bucovina, la Suceava, cu o mică reprezentație („Viitorul”, nr. 5128, 9 aprilie 1925).
În linii generale, activitatea lui Ludovic Dauș a fost apreciată pozitiv: „După «Casele Naţionale», a doua instituţie culturală, care a ştiut să cucerească publicul local e Teatrul Naţional. Sub conducerea d-lui Dauş – scria „Adevărul” din 30 martie (nr. 12664) – teatrul a făcut progrese însemnate”.
Ostilitățile nu au lipsit însă în epocă. În august 1925, Ludovic Dauș pleacă la Paris, fapt anunțat de ziarul „Dimineața”: „D. Ludovic Dauş, autor dramatic şi directorul Teatrului Naţional din Chişinău, se află la Paris unde revede manuscrisul piesei istorice Ţepeş Vodă scrisă în colaborare cu d. Ion Peretz”.
Iar anunțul este comentat de ziarul „Cuvântul”, la rubrica Block-notes, într-un articol, intitulat ironic „Belteaua la Paris”: „Mă rog, dar la Încârligații din vale nu ar fi putut să îşi revadă manuscrisul cunoscutul beltegiu? Teoria mediului (vezi Taine) nu poate avea — vai — decât o teribilă desminţire prin d. Ludovic Dauş încercând să capete talent în atmosfera de artă a Parisului” („Cuvântul”, nr. 231,14 august 1925).
Despre situația Teatrului în septembrie 1925 relata „Universul”:
„Teatrul Naţional din Chişinău are acum şi artişti buni şi repertoriu şi a izbutit să atragă public cât mai numeros. N’are un interior satisfăcător, n’are scaune şi n’are multe din câte sunt necesare unui Teatru Naţional. Se depune însă la Chişinău o stăruinţă din toate punctele de vedere meritorie, ca slujitorii artei dramatice să-şi împlinească chemarea cu cât mai real folos pentru marele public” (nr. 212, 14 septembrie 1925). La început, de altfel, teatrul nu avea nici public. Până în septembrie 1925, printr-o manevră managerial-financiară, Ludovic Dauş reușise să aducă și public la teatru: nu a pus nicio taxă de intrare, ci doar plata simbolică a garderobei. În consecință, „spectatorii au început să vină. Actorii erau antrenaţi, aprecierile se desfăşurau şi comentariile încurajau. Iar după oarecare vreme, prîn propaganda făcută de spectatori, gustul de teatru, – pornît dintr’un amestec de curiozitate şi insistenţă – a prins”.
În culisele teatrului însă se întâmplau cu totul alte lucruri. Un text semnat de avocatul Ion Gr. Lecca, publicat în „Îndreptarea” din 6 martie 1926 (nr. 52), atrăgea atenția asupra unor lucruri amenințătoare din teatru, iar vina cădea asupra directorului Ludovic Dauș: „…pentru tot ce se petrecea în culisele acestui teatru si în dauna lui, pentru toate neorânduielile, cancanurile și nemulțumirile ce izbucneau la intervale din chiar sufletele celor cu chemare în teatru, a trebuit să lovesc dureros – recunosc – în omul care singur a avut și are întreaga răspundere și a influențat, (…) înșelat ori ademenit – poate – părea că tolerează sau acoperă, mârșăveniile celui ce de mult, în taină și pe sub ascuns, pregătea lovitura în stil mare, înlocuirea Directorului prin persoana sa și implicit și distrugerea teatrului.
Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni — nici chiar pentru Direcțiune — că cel ce a batjocorit și batjocorește Instituția, sub toate raporturile, distrugătorul teatrului nostru, (…) care a determinat plecarea neașteptată a marelui artist V. Leonescu, este una și aceeași persoană cu individul Gheorghe Dimitriu zis și Mithu, adus – nu de mult – în fața instanței de judecată din Chișinău pentru abuz de încredere în paguba teatrului, achitat totuși, pentru ca astăzi, atât Directorul Teatrului, care l-a apărat cât și toți cei ce au jurat strâmb în fața instanței, să poarte singuri răspunderea unei atitudini de nepermis în dauna și morală și materială a teatrului”.
În aprilie, Ludovic Dauș reușește să redreseze cumva situația.
Foarte curând însă, Ludovic Dauș este destituit (sau înlocuit) din funcția de director al teatrului. Pe 7 mai 1926, director al Teatrului este numit, de ministrul Vasile Goldiș, George Topîrceanu („Monitorul Oficial”, nr. 108, 16 mai 1926).
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
