„Veselul și prietenosul ungur nu înțelegea viața fără vânat, veselie, cărți – scria Ludovic Dauș – și pentru toate acestea desigur nu-i ajungeau odaia de jos de lângă farmacie, și nici odăile de sus” (L. Dauș, Un cazan în fierbere și un maimuțoi cu epoleți, în: „Adevărul literar și artistic”, nr. 126, 22 aprilie 1923, p. 7). Pe lângă casele mari și spițerie, Hajnal mai avea în Botoșani și două grădini: o vie la bariera Suliței, și alta – „Cerdacul roș” – vestită prin cireși, în partea opusă a orașului, spre Curtești, și o moșioară, Botoșanca, „cu două iazuri și pești frumoși, la vro trei sau patru kilometri de gară”. Întâmplări, aparent neînsemnate, din aceste case și vii sau din altele, făceau eveniment în Botoșani și rețineau atenția locuitorilor orașului.
Reținem dintre acestea una, întâmplată în „Spițeria roșie”, în care apar mai multe personaje ale căror nume au trecut veacul. Era în toiul războiului de independență, când doctorul Isak (desigur, cel care îl tratase pe Eminescu la Botoșani) venise, beat criță la Hajnal, unde se mai aflau doctorul Alexandru Ștefanovici, Dauș și alții, toți „la același diapazon cu Isak”. Cum intră în spițerie avocatul Năstase Botez, doctorul Isak „îi umplu un pahar cu vin și i-l oferi”. Întrucât acesta protestă, doctorul Isak „împinse paharul spre gura avocatului și necăjit că nu poate să i-l toarne pe gât i-l turnă pe ceafă”… În acea zi sosise și o telegramă despre o victorie a lui Osman pașa la Plevna. Furios pe doctorul Isaac, avocatul Năstase i-a declarat prefectului Văsescu că „s’a strâns o șleată de străini la Hajnal, și sărbătoresc istoria turcilor”. Prefectul Văsescu a început o anchetă, însă Hajnal, Dauș, Isak și Ștefanovici i-au cerut lui Năstase să le dea în scris, sub proprie iscalitură, că prefectul nu știe ce spune și că nimic nu-i adevărat. Declarația semnată de Năstase fusese afișată în geamul spițeriei, iar prefectul Văsescu i-a pus pe aprozi să-l dea în brânci pe scări pe avocat la o nouă vizită a acestuia pe la prefectură.
În 1879, fiul lui Emerich Hajnal, doctorul Arpad Hajnal vindea via de la „Cerdacul Roșu”, loc Domnesc, în mărime de 7 fălci, cu 7 pogoane de butuci și 4 fălci de fânaț semănate, precum și copaci roditori („Curierul Foaea Intereselor Generale”, nr. 119, 12 octombrie 1879, p. 1). Anterior, în 1860, Emerich Hajnal vânduse o altă spițerie pe care o deținuse tot în Botoșani – „Minerva” – lui Samuel Frank, viitorul primar al orașului, finul de cununie al lui Gheorghe Eminovici, pe care căminarul l-a și botezat încreștinându-l și dându-i numele de Ioan Frank.
S-au vândut, din vecinătatea spițeriei, casa comerciantului Coșuleanu (1867), casele lui Moritz Drucher (1895), ale lui Alter Sleizingher (1897) și ale lui Teodor Neculau (1897). Farmacia Roșie – construită de Iohann Gorgias, purtând o perioadă numele Hygeia, devenită apoi Semaca – a funcționat până în 1944.
În 1955 Farmacia era singura clădire civilă inclusă în lista monumentelor de arhitectură prin HCM 1160/1955.
A apărut însă magazinul „Botoşani” (astăzi, magazin chinezesc), prin care s-a pus în discuţie păstrarea Farmaciei Gorgias-Semaca (casele Hajnal), cea mai veche casă de zid din oraş, izolată într-o mare de asfalt.
Motivându-se prin necesitatea rectificării traseului Căii Naționale, Farmacia a fost scoasă de pe lista Monumentelor istorice și demolată în 1982.
– Ala Sainenco
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
