„După părerea mea (…) cei cari, prin muncă și pricepere, și-au strîns averi, sunt datori ca cu prisosul lor să contribuie tot mai mult la operele de interes general, cultural și economic”, așa credea Vasile D. Vasiliu (1852-1925), farmacist, fost primar de Botoșani, deputat și senator.
Fidel acestui crez, „şi-a destinat întreaga avere pentru opere filantropice şi pentru ajutarea celor nevoiaşi”, iar Primăria oraşului Botoşani, care devenise legatara averii sale prin testament, trebuia să instituie burse şi să fondeze instituții de binefacere în oraș.
Vasile D. Vasiliu a militat, ca nimeni altul, pentru dreptul la vot, considerând că „în interesul general al țărei, nu mai e cu putință ca o sută sau două de alegători să dicteze asupra politicei unui județ”.
Și a susținut numeroase inițiative particulare, pentru că a aștepta totul de la stat – credea el – „e o concepțiune foarte nenorocită”. A pus, împreună cu alții, bazele Ateneului, „operă culturală de un folos netăgăduit”, în pofida faptului că a fost tratat drept utopist. A făcut parte și din societatea Teatrului „Mihail Eminescu”. „Trebuie să recunosc că toți fruntașii noștri – spunea Vasile D. Vasiliu într-un interviu –, fără deosebire de vederi politice și de partide, au contribuit la întemeierea societății, înființată cu frumosul capital de 300.000 de lei. În urma unei legi, s’a făcut astfel încît peste 30 de ani comuna va rămîne proprietară a teatrului, ea fiind autorizată a răscumpăra în fiecare an acțiuni în valoare de 10.000 de lei”. Motivul pentru care a susținut și această inițiativă a fost crezul său că „teatrul e o școală pentru popor”.
În același interviu, Vasile D. Vasiliu anunță și inițiativa particulară – pe cale de realizare în 1912 – de construire a unui spital de copii în localitate, care ar fi trebuit să aducă „foloase imense, mai cu seamă populațiunei de la țară”. Dintre botoșăneni, D. Popovici-Bîsnoșanu donase terenul necesar pentru construire și o sumă însemnată de bani.
Vasile D. Vasiliu a folosit orice prilej pentru a susține necesitatea școlilor. În noiembrie 1910, avea loc la Burdujeni „solemnitatea punerei pietrei fundamentale a abatorului de graniță”. Mulțumind guvernului, Vasile D. Vasiliu cerea înființarea în Botoșani a unei școli comerciale, „care ar sluji întregei Moldove de sus” („Viitorul”, nr. 1039, 3 noiembrie 1910).
A argumentat mai ales a unor „școli practice pentru fiii de săteni, în cari să se pregătească personalul de contabili necesari întreprinderilor cooperative”. „Odată cu dezvoltarea afacerilor acestor instituțiuni, al căror folos imens pentru dezvoltarea economică a țărănimei, nimeni nu-l poate tăgădui, — e nevoie și de un personal ceva mai pregătit decît cel actual. S’ar putea, de pildă, înființa o secție anume pe lingă școlile secundare sau profesionale. Încă odată însă, învățămîntul ce s’ar da trebui să fie mai cu seamă practic” („Vasile D.Vasiliu despre viața Botoșanilor”// „Voinţa Naţională, nr. 8010, 25 aprilie 1912, p. 2).
În calitate de președinte al comitetului filialei centrale a Ligii Dreptatea din Botoșani, Vasile D. Vasiliu propunea „apărarea și consolidarea intereselor celor mulți și nevoiași”, redeșteptarea și întreținerea „la sate a sentimentului religios atât de decăzut aproape pretutindenea”, îngrijirea „sânătăței locuitorului de la sat”, „ridicarea școalelor și a tuturor celorlalte instituțiuni de cultură și lumină de la sate”, „întărirea materială, a săteanului prin instituțiunile economice de la sate”, „schimbarea vieței satelor către una mai bună, prin îndulcirea raporturilor ce o au cu restul populațiunea țărei” („Universul”, nr. 167, 20 iunie 1913).
Iar atunci când a sesizat intrigi și meschinării, Vasile D. Vasiliu și-a dat, de fiecare dată, demisia, așa cum a procedat în 1895, demisionând din funcția de vice-președinte al comisiunii interimare din Botoșani („Timpul”, nr. 250, 10 noiembrie 1895).
Vasile D. Vasile a decedat în ianuarie 1925. Un necrolog din presa vremii se intitula „Moartea unui om de bine”:
„S’a stins din viaţă Vasile D. Vasiliu, lăsând aproape întreaga sa avere pentru scopuri filantropice şi culturale, numind primăria locala executoare testamentară. Boer de viță din acei ce au păstrat neatins un grai şi faptă, comoara sfântă a neamului nostru. El lasă în sufletul acelor ce l-au cunoscut un gol ireparabil” („Universul”, nr. 21, 28 ianuarie 1925).
A lăsat Botoșanilor și casa sa din strada Mihail Kogălniceanu – așa cum era descrisă pe la 1927: compusă „dintr-un corp de case construcție zidărie, acoperit cu tablă, cu subsol și parter.
Parterul cu 4 camere pentru locuință, o cameră pentru baie, o cameră și o sală.
Subsolul cu 4 camere din care două mai mici, o cameră pentru bucătărie, o cameră pentru spălătorie și o sală.
Clădirea ocupă suprafața totală de 210 mp, construcție, o găinărie construcție de cărămidă acoperită cu tablă.
Pivniță zidită din cărămidă, un grajd construcție de scânduri acoperit cu tablă”.
Aici se află astăzi Palatul Copiilor Botoșani.
Mormântul său, din cimitirul Eternitatea, este devastat. Soclul (pe care odată se afla un bust de bronz, dispărut de curând) e la pământ. Inscripția de pe el amintește: „Gândul și preocuparea mea de căpetenie în cursul anilor de matură activitate a vieții mele a fost binele obștesc și îndrumarea noastră spre mai bine prin cultura spiritului și datorie”.
Doar se va găsi cineva – poate chiar de la Palatul Copiilor Botoșani – să ridice de la pământ ce a mai rămas din soclu în semn de recunoștință.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
