Pe la 1949, dacă e să-l credem pe Geo Dumitrescu, „chipul de bronz al lui Eminescu, – altădată de vânzare” se afla „în bună alăturare, în magazie, împreună cu piesele de tractor şi cu uneltele de preţ, împrumutându-şi reciproc sensurile unor înalte rosturi comune în făurirea unei lumi noi”.
Și prevestea, încrezător, același Geo Dumitrescu: „Curând, după terminarea muncilor, el se va întoarce în parc, la locul lui, recucerită mândrie a satului. Soarele va răsări nou în fiecare dimineaţă pe fruntea lui şi în ferestrele proaspete ale şcolii, şi Eminescu va putea să privească, cu ochii mereu deschişi ai bronzului, o nouă şi fericită curgere a vremii” ((„Viața Românească”, nr. 12, 1949, p. 59).
Doar că nu a fost să fie. Bustul a dispărut.
Noi detalii oferea profesorul Petru Frosu din Dumbrăveni într-un articol publicat în „Cronica” din 29 octombrie 1966: „situat în fața conacului, bustul s-a menținut pînă la începutul celui de al II-lea război mondial. Odată cu primele zile de refugiu, bustul de bronz și umerii de marmoră neagră au fost adăpostite în gospodăria cetățeanului Petrache Andrușcă, apoi sculptura lui Späthe a fost transportată la Botoșani” („Cronica, nr. 38, 29 octombrie 1966, p. 2).
Cum apare Botoșaniul în această ecuație și când a revenit la Dumbrăveni nu se poate spune. În orice caz, în 1949, dacă e să-l credem pe Geo Dumitrescu, „chipul de bronz al lui Eminescu, – altădată de vânzare” se afla „în bună alăturare, în magazie, împreună cu piesele de tractor şi cu uneltele de preţ” (p. 59).
În parcul de la Dumbrăveni rămăsese însă soclul cu inscripțiile: „15 Iunie1850 – 15 iunie 1889” (pe o parte) și ultima strofă din poezia „Valurile! Gândurile!”: „Neînţeles rămâne gândul,/ Ce-ți străbate cânturile,/ Sboară vecinic, îngânându-i/ Valurile! Gândurile!”
Pe la 1962, soclul, probabil, se mai afla acolo, dacă e să dăm crezare lui F. Bratu, care consemna în „Zori noi” la rubrica „Note. Inexactități regretabile”: „La Dumbrăveni, raionul Botoșani, există, de asemenea, un parc, unde se află un bust de slabă realizare artistică, dar care ține să înfățișeze chipul poetului. Însă, și aici o surpriză neplăcută. Pe soclu scrie: «Aici s-a născut Eminescu». Evident, o regretabilă eroare, deoarece sunt mulți ani de cînd specialiștii în problemele vieții și operei lui Eminescu au căzut de acord că poetul s-a născut nu la Dumbrăveni, și nici la Botoșani (cum greșit s-a susținut cîndva), ci în satul Ipotești, aflat la cîțiva kilometri de orașul Botoșani. Și totuși, inscripția de la Dumbrăveni continuă să dezinformeze, încă în anul 1962…” („Zori noi”, nr. 4591, 12 septembrie 1962, p. 3).
Soclul rezistase. Iar pe el fusese, probabil, instalat un alt bust, despre care scria G.Călinescu: „Un bust inverosimil În ciment al lui M. Eminescu distonează” (G.Călinescu, Jurnal de bord (II)// „Contemporanul”, nr. 37, 14 septembrie 1962, p. 1). Apoi s-a pierdut și urma soclului. Ar fi apărut însă „unele piese disparate, care au fost adunate de către cadrele didactice din comună”, preciza Petru Froscu. Într-un final, „părțile componente ale soclului și o parte din cele ale bustului” au ajuns la Liceul din Dumbrăveni” („Cronica, nr. 38, 29 octombrie 1966, p. 2). Au ajuns, probabil, componentele din marmură. Ce s-a întâmplat cu părțile din bronz pe la 1962, s-a aflat în 1997, datorită preotului Constantin Jaba din Dumbrăveni. După mai multe căutări, preotul aflase „că bustul a fost folosit la turnarea unui clopot în anul 1962 , după ce mulți ani a fost ținut prin subsoluri de către comuniști” („România Liberă”, 11 august 1997, nr. 2242, p. 24).
Astfel, bustul lui Eminescu, instalat odată „în faţa castelului proprietarului şi în faţa casei unde s’a născut Eminescu, pe care d-l Leon Ghica a restaurat-o cu mult gust artistic” („Gazeta Transilvaniei”, 17 iulie 1902, nr. 156, p. 2) a dispărut definitiv. A dispărut și casa în care a locuit familia Eminovici la Dumbrăveni – „o casă lungă, joasă, fără uşa în grădină. Numai şase ferestre se iveau între arbori”, după cum o descria Constanţa de Dunca Schiau –, fiind dărâmată în anul 1933, iar materialul fiind folosit pentru o altă construcție („România Liberă”, 11 august 1997, nr. 2242, p. 24).
La indicațiile lui Leon Ghica-Dumbrăveni, pentru acțiunea de inaugurare au fost plantați tei pe o parte și alta a șoselei care lega conacul cu gara Burdujeni, „pentru a aduce oaspeții printr-o alee de tei înfloriți”. Au fost aduși pietrari „care au executat din piatră masivă soclul și 13 vase ornate cu frunze de stejar în care urma să se planteze flori”. Dintre acestea vase, unul se mai păstra pe la 1984, „aruncat în parcul fostului conac” („Cronica”, nr. 24, 15 iunie 1984, p. 7). Însăși curtea avea „în mijlocul parcului o alee mărginită, de o parte și largă de alta, de tei bătrîni și pavilioane spațioase” („Clopotul”, nr. 3673, 11 februarie 1973, p. 2).
G.Călinescu, care vizitase Dumbrăvenii, descria conacul în „Jurnal de bord” (II): „nu aflăm decît o casă gospodărească, cam ca aceea a lui Ion Ghica de la Ghergani. Au fost fără îndoială ziduri împrejmuitoare şi porţi care au dispărut. Aşa cum arată acum conacul, el poartă pecetea începutului acestui veac. Intrarea principală, spre parc şi după urcarea cîtorva trepte constă într-un fronton triunghiular sprijinit pe cîte două coloane ionice în zidărie văruită. De o parte şi de alta, despărţite de cîte un fals pilastru, cîte două ferestre cu grilaje de fier în rozete. În stîngă clădirii, o terasă podită cu faianţe octogonale, dacă nu greșesc, albe cu flori albastre iar deasupra un acoperămînt de pînză într-o singură apă, din care a rămas numai scheletul metalic. În curte au fost acareturi pentru personal, musafiri. Interiorul cuprinde numeroase odăi încapătoare (…) însă nici o sală vastă. Între două nișe, un perete subţire a despărţit în două o încăpere mai largă” („Contemporanul”, nr. 37, 14 septembrie 1962, p. 1-2).
În 1962, când trecuse pe la Dumbrăveni G. Călinescu, în conac era instalat spitalul „bine întreţinut”, cu secţii de naşteri, pediatrie, boli interne” (Ibidem). Astăzi în conac funcționează Sectia Exterioară Dumbrăveni a Spitalului Județean Suceava.
O placă cu inscripția pe care o propunea, în 1962, G.Călinescu – „Aci a fost vechil Gheorghe Eminovici, tatăl lui M. Eminescu” – nu a mai fost instalată.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
