„Gloria lui Eminescu
O să aibă două pete.
Poate, versurile mele.
Sigur, statuia lui Späthe”.
Epigrama, compusă de Cincinat Pavelescu cu ocazia dezvelirii bustului lui Eminescu la Dumbrăveni pe 14 iunie 1902, a circulat în epocă și a fost reluată de fiecare dată când discuțiile vizau manifestările de la Dumbrăveni.
Bustul „de o înălţime de 2 m. 50 (…) făcut din bronz, așezat pe un soclu de piatră în parcul de la Dumbrăveni” (după cum îl descrie presa vremii; a se vedea, de exemplu, „Gazeta Transilvaniei”, nr. 156, 17.07.1902, p. 2) a dispărut fără urmă.
Textul lui Cincinat Pavelescu putea fi doar o ironie prietenească sau autoironie, acesteia însă i s-au căutat și explicații. În 1973, I. Mogîrzan publica în „Clopotul” (nr. 3703, 18 martie 1973, p. 2) o relatare a lui M. Costiner, „locuitor al municipiului și descendent al unei vechi familii botoșănene, din rîndurile căreia s-au numărat și unii participanți” la dezvelirea bustului de la Dumbrăveni:
„Leon Ghica care se voia un Mecena al literelor Moldovei a comandat sculptorului O. Späthe bustul poetului. Din grabă sau din prea mare siguranță, a omis să stabilească și termenul executării și predării lucrării.
Presupunînd că sculptorul va desăvîrși lucrarea în cîteva săptămîni, L. Ghica a și lansat invitațiile pentru serbarea de la Dumbrăveni, în care se preciza că, între alte manifestări, va avea loc și dezvelirea statuii. Cu cîteva zile înainte de data sorocită L. Ghica s-a prezentat la sculptor pentru ridicarea bustului statuii. Dar… stupoare! O. Späthe nici nu începuse lucrarea! Este lesne de înțeles ce furtună de proteste s-a dezlănțuit și pe care sculptorul nici măcar n-a încercat s-o stăvilească. Și-n timp ce – prada încă furiei – se plimba cu pași mari prin atelier, printre statuile terminate sau chiar începute, L. Ghica s-a oprit dintr-o dată în fața unui bust, spunînd: «Asta-i, pe ăsta mi-l faci!» – «Dar cucoane, este bustul lui Nietzsche, cum pot să fac asta?!» – «Înțelege omule că nu pot contramanda serbarea și în cîteva zile cîte ne-au rămas trebuie să-mi dai statuia. Îți trimit oamenii s-o ia. Seamănă mult și nu-ți va fi prea greu să faci retușurile corespunzătoare». Sculptorului nu i-a rămas decît să facă detaliile și să adauge elementele specifice fizionomiei poetului astfel că în ziua de 14 iulie 1902 lucrarea era predată și instalată pe soclu în parcul din Dumbrăveni. Numai cîțiva dintre inițiați cunoșteau însă acest lucru. Printre ei era și Cincinat Pavelescu”.
După alte surse, bustul comandat de Ghyka ar fi fost turnat la Milano („Evenimentul”, nr. 135, 17 iulie 1902, p. 1902), fapt care anulează explicația de mai sus. Și nici Oskar Späthe în amintirile sale despre Leon Ghyka nu face vreo aluzie la o asemenea întâmplare sau explicație a epigramei: „am făcut bustul lui Eminescu la Dumbrăveni, pe moşia prinţului Leon Ghica-Dumbrăveni, care pretindea că marele poet s’a născut pe moşia sa. (…) Cu ocazia inaugurării bustului lui Eminescu, a avut loc, în parcul conacului, un banchet monstru. (…) Ca la orice banchet s’au ţinut multe discursuri. În hazul tuturor scumpul meu amic, Cincinat Pavelescu, cu darul lui extraordinar de improvizaţie, a spus pe loc” epigrama (I. Massoff, „Cu Oscar Späthe despre el și despre alții”// Rampa, nr. 3922, 16 februarie 1931, p. 3).
Un pretext al epigramei a existat totuși și îl face cunoscut chiar Cincinat Pavelescu: Oscar Späthe făcuse statuia lui Eminescu după „nişte fotografii ale unor unchi ai poetului. Dar studiase statuia aşa de bine, că dăduse la iveală un Eminescu de marmoră, cu barbă. În ajunul inaugurării, se atrage atenţia sculptorului că poetul umbla ras. Späthe a fost aşa de înfricoşat de această revelaţie încât peste noapte s’a apucat şi a ras barba lui Eminescu, cu ciocanul şi cu dalta, aşa încât la ziuă obrazul lui Eminescu parcă era ciupit de vărsat” (R. Dianu, „Cu Cincinat Pavelescu despre el și despre alții”// Rampa, nr. 3304, 28 ianuarie 1929, p. 3).
O altă relatare – la fel de puțin credibilă –, care a circulat în epocă, se referă la încercarea lui Ivan Ghyka, fiul lui Leon Ghyka, de a vinde bustul lui Eminescu de la Dumbrăveni. G. Mărgărit relatează că ar fi fost informat de învăţătorul Dumitru Cristea din Cucorăni că „prin 1936 primise oferta de a… cumpăra statuia lui Eminescu. Rămas într’o pană de moment, nesocotind chibzuiala critică a tatălui, Ivan Ghyka irosise ultimii bani la Botoşani. Pe drum se gândi că salvarea îi putea veni prin vânzarea bustului de bronz şi făcu propunerea învăţătorului. Acesta care adunase fonduri în acest scop, pentru câteva mii, nu putu rezista preţului fixat de Ivan Ghyka” („România Liberă”, nr. 1650, 8 ianuarie 1950, p. 5). În consecință, bustul a rămas la Dumbrăveni. Informația apare însă pentru prima oară cu un an mai devreme – cu alte detalii și fără a fi indicată sursa – în tendențiosul articol semnat de Geo Dumitrescu, „Itinerar eminescian” („Viața Românească”, nr. 12, 1949, p. 57).
Între paranteze, Geo Dumitrescu mai precizează: „(Tot clăcaşii de pe moşia lui Ghica-Dumbrăveni l-au ferit şi acum câţiva ani din calea pustiitoarelor retrageri hitleriste, ascunzând bustul în pivniţa conacului părăsit de boieri)”. Iar pe la 1849, dacă e să-l credem pe Geo Dumitrescu, „chipul de bronz al lui Eminescu, – altădată de vânzare” se afla „în bună alăturare, în magazie, împreună cu piesele de tractor şi cu uneltele de preţ, împrumutându-şi reciproc sensurile unor înalte rosturi comune în făurirea unei lumi noi”. Și prevestea, încrezător, același Geo Dumitrescu: „Curând, după terminarea muncilor, el se va întoarce în parc, la locul lui, recucerită mândrie a satului. Soarele va răsări nou în fiecare dimineaţă pe fruntea lui şi în ferestrele proaspete ale şcolii, şi Eminescu va putea să privească, cu ochii mereu deschişi ai bronzului, o nouă şi fericită curgere a vremii” (p. 59).
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
