În contextul biografiei lui Eminescu, numele Ștefanovici apare de câteva ori. Îl amintește Ion Șahin, fost coleg cu Eminescu, în scrisoarea către Corneliu Botez, precizând că Eminescu, la Cernăuți, a stat în gazdă la Dzierszeck cu doi frați Ștefanovici. Aceștia erau Alexandru și Constantin Ștefanovici: primul, doctor, stabilit la Botoșani; pe al doilea – îl găsim la Cernăuți, profesor de matematică la Liceul de aici, iar, spre finalul vieții, ca pensionar, stabilit la Viena.
Câteva dintre întâmplările lui Eminescu la Cernăuți au avut loc cu implicarea celor doi frați. O reproducem mai jos pe cea povestită de Ion Șahin, invitând cititorul să descopere sau să redescopere altele în volumul omagial, apărut prin truda lui Corneliu Botez:
„Pe când Eminescu studia la liceul din Cernăuţi, elevii Constantin şi Al. Ştefanovici cu care stetea la aceeaşi gazdă posedând o biblie veche (Biblische Geschichte Altes Testament) ce se preda în clasa II-a gimnazială urmată de poet au voit să o vândă lui Eminescu, dar cereau pe ea un preţ prea mare. Faţă de refuzul lui Eminescu, numiţii recurseră la o stratagemă: l’au luat să doarmă împreună cu ei în aceiaşi odaie sau mai bine zis chilie, în care după spusa unora s’ar fi spânzurat un călugăr. Ştiindu-l timid şi superstiţios, au legat de fereastra, la cari se zice că s’a spânzurat călugărul, o sfoara de care trăgând, zorăiau ferestrele. Seara, Eminescu s’a culcat cu Constantin Ştefanovici, iar Alexandru a rămas singur în pat. După ce stinseră lumina şi Eminescu aţipi puţin, Alexandru trase de sfoară şi fereastra începu a zăngăni. Constantin, vârând capul sub plapomă, începu să sperie pe Eminescu că vine duhul călugărului. Spre a-l amăgi mai bine, Alexandru începu să vorbească într’o cofă deşartă, pe care o pusese mai înainte lângă pat: Eminowicz, Eminowicz warum, kaufst du nicht Biblische Geschichte?
Alexandru luă apoi sfeşnicul în care era lumânarea stinsă şi începu a-l bate cu dânsul peste plapomă.
Eminescu speriat şi clănţănind din dinţi, făgădui să cumpere cartea” (Omagiu lui Mihail Eminescu cu prilejul a 20 ani de la moartea sa: 15 ianuarie 1850 – 16 iunie 1889 – 16 iunie 1909, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă, 1909, p. 198-199).
De altfel, și Alexandru Ștefanovici i-a trimis lui Corneliu Botez amintiri (altele) despre Eminescu, pe care acesta le-a inclus în același volum omagial. Ambii au făcut-o la insistența lui Grigore Goilav.
„Iubite Amice – îi scria Grigore Goilav lui Corneliu Botez – (…) am căutat pe d-l Dr. Alexandru Ștefanovici, pe care-l cunosc ca medic, în oraşul Botoşani, încă de pe la1872, şi i-am luat, cum s-ar zice aşa, un «interview». Făcînd la început oarecare glume asupra celor ce vor să-şi facă glorie literară din ale altor reminiscenţe (…) şi apoi mi-a comunicat cele ce vă narez întocmai după cum urmează (…)
Te rog, publică-le întocmai în volumul ce-ţi propui a scoate pentru aniversarea a 20 de ani de la moartea ilustrului poet botoşănean; cred că aceste amintiri merită de a nu fi lăsate uitării, publică şi preambulul şi încheierea de faţă, pentru ca stimatul nostru amic, Dr. Ştefanovici, să vadă că nu ne împăunăm cu penele altora” (Epistolar inedit (III) / „Ateneu”, nr. 5, 1 mai 1985, p. 2).
Opinie opusă față de aceste amintiri avea un alt botoșănean, V. Pisoschy, care îi scria lui Corneliu Botez: „Mult stimate D-le Botez, îmi pare foarte rău că nu v-am putut servi, aşa cum aş fi dorit. Oamenii sînt răi în Botoşani şi cred că sînteţi convinşi de acest lucru. Dacă voiţi să cunoaşteţi multe lucruri interesante din viaţa lui Eminescu, adresaţi-vă D-lui [I. L.] Caragiale, care o cunoaşte foarte bine şi care e un om mult mai de treabă ca Dr. Ştefanovici, pe ale cărui relaţiuni eu n-aş pune niciun temei în urma convorbirii ce am avut cu Domnia-sa” (Epistolar inedit // „Ateneu”, nr. 12, 1 decembrie, p. 1).
Alexandru Ștefanovici se născuse – după cum relata Grigore Goilav – în satul Tărăşeni, din apropierea Cernăuţiului, în 1848. Își făcuse studiile liceale, împreună cu fratele său, Constantin, la Cernăuți. Și-a continuat apoi studiile în medicină în una din universitățile vremii, stabilindu-se, pe la 1872, în Botoșani.
Își dorea și a plecat la Războiul de independență pe 15 septembrie, dar a fost rechemat de primarul orașului să îngrijească ostașii români răniți în spitalul amenajat special în acest scop la Botoșani în noiembrie 1877 (Șt. Cervatiuc, Răniți la Plevna, vindecați la Botoșani // „Clopotul”, nr. 4318, 23 septembrie, p. 113). Nici măcar nu era cetățean român. Adunarea deputaților votează, abia în decembrie 1886, „cu unanimitate de 63 bile albe recunoscerea calităței de Român a d-lui dr. Al. Stefanovici din Botoșani” („Curierul Foaea Intereselor Generale”, nr. 145, 21 decembrie, p. 2).
Fiind medic al orașului, face parte și din „Comitetul pentru ajutorarea incendiaților”, constituit în Botoșani după cunoscutul incendiu din iunie 1887, alături de Teodor Calimachi, Sc. Miclescu, Iorgu Hermeziu, C. Bobeyca, N. Caimacan, A. Enacovici, Ion Docan, George Goilav, Teodor Silion, Alexandru Ghia Brigadir, George St. Georges, Teodor Buzdugan, Al. Miclescu, Ion Rosetti, Grigore Goilav, Mihail Miclescu,I oan Gheorghian, Ales. St. Georges.
Statul Român îi va recunoaște meritele, decorându-l în 1905 cu Steaua României în grad de ofițer. Decorația o primește odată cu Leon Ghica, deputat, și Vasile Isăcescu, primar. Vor urma, în timp, alte decorații.
Doctorul Ștefanovici a avut trei copii, după cum reiese din informațiile strecurate în presa vremii. Fiul său, Napoleon, care își urmase tatăl la medicină fiind un strălucit student, a decedat la 19 ani („Evenimentul”, nr. 1390, 15 noiembrie 1897).
A avut două fiice. Logodna fiicei mai mici, Lucreția, a fost reflectată detaliat în presă. „Evenimentul” anunța în septembrie „logodna mult gentilei d-șoarei Lucreția Ștefanovici, fiica dlui doctor Ștefanovici, și sora d-nei Virginie R. Savinescu cu dl. căpitan Herescu” (nr. 1331, 4 septembrie 1897). La logodnă asistase „tot high-liful botoșănean” – scria „Opinia” pe 14 septembrie (nr. 112), detaliind pe 1 septembrie: „A avut loc, în Botoşani, logodna d-rei Lucreţia d-l A. Ştefanovici, cu d. căpitan Th. Herescu. La această logodnă s’a grăbit a’şi da întîlnire o mare parte din persoanele cele mai distinse din Botoşani. Saloanele d-lui doctor Ştefanovici erau prea mici pentru a cuprinde pe toţi invitaţii încântaţi de afabilitatea cu care erau primiţi” (a se vedea: „Opinia”, nr. 114, 17 septembrie 1897, p. 3).
Cu cea de-a doua fiică, doctorul Ștefanovici „a intrat în zvonul lumii”. Pe 25 iunie 1896, doctorul publica următorul anunț: „N’am dat nici nu voi da consimțământul meu fiicei mele Virginia Stefanovici pentru mariagiu cu Domnul Ramiro Savinescu asemenea declar cum că atît Virginia cât şi Napoleon Stefanovici sunt minori şi nu le-am deschis nicăiri credit spre a împrumuta bani şi orice trata a lor purtînd data anticipată va fi contestată şi anulată.
Totodată fac cunoscut că sunt în plecare de a vinde moşiile mele Rădeni-Boscoteni, Buneni-Florea, Ipoteşti-Moriţ, precum şi casele mele din Botoşani. Informaţiuni mai detaliate sunt a se cere de la proprietar. Dr. A. Stefanovici din Botoşani” („Adevărul”, nr. 2570, 25 iunie 1896, p. 4).
Detaliile clarificatoare le dă tot presa vremii:
„DRAGOSTE CU…. FUGA !…
De câteva zile se vorbește foarte mult despre un tînăr din București care a răpit (?) o domnișoară s’in urmă a plecat la Viena.
Cine-s amorezații
Acuma cîțiva ani a trecut la Iași cu deosebit succes bacalaureatul, o tînără și frumoasă d-ră Virginia Ștefanovici, fiica d-lui dr. Ștefanovici din Botoșani.
După luarea bacalaureatului, tânăra d-ră se stabili împreună cu fratele ei în București, ocupînd un modest apartament și-și urma cursurile Universitare.
Aici făcu cunoștința unui tânăr și simpatic student, Ramiro Savinescu, de loc tot din Botoșani și…, după o lună tinerii erau amorezați lulea.
Primele demersuri
- Savinescu, a fost numit de curînd substitut de procuror la Fălticeni însă el nu putea să uite pe Ea. De aici trimise mai multe scrisori, și puse stăruinți ca să capete consimțimăntul părinților, dar nu zadar. Fie din nepotrivire de stare materială, fie din alte împrejurări, părinții d-rei n’au voit să consimtă la aceste.
Fuga
Tinerii amorezați văzînd că în așa mod nu pot obține permisia părinților d’a se căsători, se hotăresc să fugă, căci numai așa părinții vor consimți. Planul găsindu-l bun, îl pun în aplicare, și alaltăeri pleacă la Viena și de acolo face cunoscut d-rului Ștefanovici că nu se vor întoarce nici odată dacă nu li se va da consimțimântul.
Pănă astăzi aici stau lucrurile. Vom ține pe cetitori în curent cu cele ce se vor mai întîmpla” („Evenimentul”, nr. 879, 17 februarie, p. 1896).
Probabil, chiar ei dăduseră știrea la ziar, în felul acesta înștiințându-l și pe doctorul Ștefanovici, care, într-un final, își dădu mult așteptatul „consimțimănt”.
La decesul doctorului Ștefanovici se adunase întreaga familie și prietenii: „Aglaia dr. A.Ştefanovici soţie; Lucreţia şi Colonel Th. Herescu; Virginia şi Ramiro Savinescu, fiice şi gIneri; Sofica Ştefanovici cumnată; Alexandra C. Ştefanovici; Aglaia şi Eugen Harting cu copiii; Olga şi general Szaricer; Victoria Laban cu copii; Minca şi general Krassel cu copiii, şi familiile Suchy, CiakosIki, Popovici, Huminca, Theodor Buzdugan, Aurel Reskanu, Eugen Hynek, Albert Reskanu şi Racoti Filip”.
Doctorul Alexandru Ștefanovici, veteran al campaniei pentru independență, decorat cu ordinul „Coroana României” în gradul de comandor, ordinul „Steaua României” în gradul de ofiţer, „Trecerea Dunărei”, „Apărătorii Independenţei”, ,,Medalia Jubiliară” şi alte decoraţiuni streine” a încetat din viață la vârstă de 78 ani, în dimineaţa zilei de 10 martie 1923. Ceremonia religioasă a înmormântării a avut loc pe 13 martie, cortegiul pornind de la locuinţa sa, din Calea Naţională, 192, spre Cimitirul Eternitatea („Viitorul”, nr. 4502, 14 martie 1923). (Mormântul, deocamdată, nu l-am putut identifica.)
Doctorul Ștefanovici, coleg cu Eminescu la Cernăuți, l-a tratat pe poet în 1887-1888, împreună cu doctorul Isak, fapt confirmat printr-o petiție adresată colectivă adresată preşedintelui consiliului judeţean, în care „se imortalizau meritele poetului” și în care se făcea referire la consultul doctorului Ștefanovici: „un consiliu medical compus din D-rii Ştefanovici, Hyneck şi Haynal au fixat ieri 26 Mai c. conducerea imediată a pacientului la stabilimentul Breslauer din Viena” („Omagiu…”, p. 69).
A tratat-o și pe Harieta, după cum își amintea Sofia Ștefanovici: „Nu știu însă din ce pricină ajunsese oloagă, fiind paralizată de picioare. în cele din urmă se însănătoşase (cu doctorul Alexandru Ştefanovici), de mă miram cum îmbla de bine” („Glasul Bucovinei”, nr. 3756, 1 aprilie 1932, p. 2). A fost și vecin de moșie cu Eminovicii, deținând partea Ipotești-Moriț, pe care o scotea la vânzare în 1896.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”