La reorganizarea Muzeului-memorial „Mihai Eminescu” din Ipotești erau invitați să-și spună părerea cetățenii municipiului. Comitetul județean pentru cultură și artă Botoșani organiza, în luna martie, la Liceul Laurian, „o consfătuire cu cetățenii” pentru a lua „în discuție toate aspectele practice ale reorganizării, ca și ideile și soluțiile propuse de participanți” („Clopotul”, nr. 2454, 6 martie 1969).
La această consfătuire se va referi, peste aproape un an, „Angelica Răileanu, directoarea muzeului județean Botoșani”: „Avem în vedere reorganizarea muzeului, care se va face după o tematică ce urmează să fie stabilită printr-un concurs. În acest sens, încă în anul trecut, a venit din București un specialist plin de dragoste și pasiune în realizarea unui muzeu memorial vrednic de dimensiunile lui Eminescu. Anul acesta se vor face niște modificări dar nu întrevedem deocamdată, schimbări de esență” („Clopotul”, nr. 2807, 25 aprilie 1970).
Muzeul era destul de sărac și în obiecte originale „care să fi aparţinut poetului sau familiei sale”. Reținem din relatările acelor ani: „o linguriţă purtînd monograma Ralucăi Eminovici, cîteva cărţi, printre care două romane de Al. Dumas şi un dicţionar universal de istorie şi geografie, un exemplar din «Lepturariu românesc» al lui Aron Pumnul, tipărit în 1862 la Viena, donate de Gh. Eminescu fiului lui Matei, şi care se spune că au aparţinut poetului”. Încolo – preciza presa – „fotografii, fotocopii, afişe, diferite ediţii din operele poetului, printre care şi un exemplar din ediţia din 1884 scoasă de Titu Maiorescu.
Sînt ilustrate pe rînd perioada gimnaziului de la Cernăuţi, peregrinările cu trupa teatrală Fanny Tardini sau Iorgu Caragiale ori timpul cînd ocupa funcţia de copist la Tribunalul din Botoşani” („Munca”, nr. 6715, 15 iunie 1969).
Interveneau în acest context și botoșănenii. Dorin Baciu, de exemplu, scria: „…ce oferim tinerilor care intră în muzeu, ce oferim simțirii lor sincere ? Un vraf de fotocopii și cîteva cărți încuiate în vitrine. E prea puțin, dacă ne gîndim că în alte părți, poeți de o valoare mai mică se bucură de cinstire mai mare. Și culmea pînă și magnetofonul și cele cîteva difuzoare din camerele muzeului au dispărut în urma unei dispoziții «de sus», vizitatorii nemaiavînd posibilitatea să audieze recitări și muzică pe versuri eminesciene. O atmosferă rece, impersonală te urmărește în camerele muzeului, îndepărtîndu-te de poet și poezie. De cîtva timp circulă ideea reîmprospătării casei memoriale din Ipotești, în sensul apropierii ei de autenticitate. Ideea e generoasă și miile de vizitatori, mai ales cei tineri, așteaptă să se transforme în realitate. Casa memorială trebuie să se integreze armonios în peisajul eminescian al Ipoteștilor” („Clopotul”, nr. 2813, 5 mai 1970).
Nici în 1972 nu se schimbase mai nimic. Erau anunțate doar „intense pregătiri în colaborare cu Muzeul literaturii din București pentru o reorganizare totală” („Clopotul”, nr. 3363, 11 februarie 1972).
În februarie, se anunța începerea în „curând” (!) a reconstrucţiei „mai ştiinţifice” a casei. În acelaşi plan de măsuri, se prevedea şi un ansamblu turistic alăturat în ipoteza că acesta „va face posibilă înlăturarea sublimei case din gălăgia adeseori impietantă a drumeţiilor estivale: berea şi micii, hîrtiile coşuleţelor de trufandale, vor fi aruncate astfel cu respectiva neatenţie la o distanţă, sperăm, apreciabilă”. Eminescu trebuia să rămînă „ceea ce este, adică numai zeu”. Pentru reconstrucția casei, scria același ziar, „şi-au dat încuviinţarea persoane responsabile nu numai din domeniul istoriei literare, dar şi din alte domenii, iar mai întîi, desigur, conducerea de partid şi de stat”. Și iată unul dintre argumente: „Casa de la Ipoteşti în forma ei de acum are corespondenţe bizare şi elemente de care istoria nu-şi aminteşte exact. Casa autentică a căminarului a fost dărîmată din trista poruncă a unor „boieri de neam“ din familia Balş (sic!)”. Și se reia povestea cucoanei… Papadopol („România Liberă”, nr. 8550, 20 aprilie 1972).
În sfârșit, pe 18 ianuarie 1874, Ioan Costaş, preşedintele de atunci al Comitetului de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Botoşani, anunța că lucrările de restaurare au început și că se vor finaliza în mai-iunie 1974. Și mai aflăm că se va ține cont, la restaurare și amenajare, de descrierea pe care o făcuse G.Călinescu. „Una din camere, pe baza detaliilor din lucrarea lui George Călinescu «Viaţa lui Mihai Eminescu», va reconstitui atmosfera salonului familiei Eminovici, iar alta – odaia de dormit. A treia cameră va ilustra, prin exponatele sale, două idei: că Ipoteştii sunt locul copilăriei poetului, că aceste locuri au constituit o puternică sursă de inspiraţie. Holul casei va fi rezervat organizării unor expoziţii” („Scânteia”, nr. 9754, 18 ianuarie 1974).
În iunie are loc o nouă dezbatere – de o „elevată ţinută estetică şi ştiinţifică” – privind organizarea tematică a exponatelor, precum şi perspectiva amenajării unui viitor complex muzeistic („Scînteia Tineretului”, nr. 7797, 17 iunie 1974).
Fără a ajunge la concluzii sigure, „în ceea ce priveşte Ipoteştii, discuţiile au reliefat, printre altele, concepţii tematice, dacă nu total diferite, în tot cazul impunînd fiecare în parte soluţii deosebite, rezolvări particulare. Pentru unii dintre vorbitori casa memorială de la Ipoteşti ar trebui să cuprindă tematic procesul formării şi afirmării personalităţii poetului, urmărită sistematic, verigă cu verigă. (…) Într-o altă accepţie, Ipoteştii ar trebui să devină un adevărat templu de reculegere şi intensă evocare, recurgîndu-se la o emoţionantă şi convingătoare – dacă nu întotdeauna autentică – reconstituire a cadrului familiar şi spiritual definitoriu pentru cunoaşterea structurii psihice a scriitorului. În sfîrşit, apelîndu-se la specificul locurilor natale ale poetului, la ambianţa peisagistică, s-a sugerat o casă memorială închinată lui Mihai Eminescu copil şi adolescent, modelat spiritual de această lume a Ipoteştilor” („Contemporanul”, nr. 27, 28 iunie 1974).
Deși discuțiile erau încă în faza incipientă, în iulie, presa anunța redeschiderea casei: „La Ipoteşti – Botoşani s-a redeschis pentru public casa muzeu «Mihai Eminescu». Complet refăcut, interiorul sugerează atmosfera copilăriei poetului la Ipoteşti, două camere adăpostind obiecte de mare valoare care au aparţinut familiei Eminovici. Vizitatorul va întîlni aici biblioteca, masa de lucru, sipetul, scrinul căminarului, precum şi un număr de obiecte care ilustrează momente din viaţa marelui nostru poet: lădiţa de student la Viena, scrisori adresate rudelor şi cunoscuţilor, fotografii inedite” („Scînteia”, nr. 9914, 7 iulie 1974).
În 1975, „Revista Muzeelor și Monumentelor” rezuma din „Cronica” ieșeană o anchetă în cadrul căreia își spuneau opinia în privința Muzeului de la Ipotești: Șerban Cioculescu, Mircea Radu Iacoban, Al. Oprea, I. Arhip și Gheorghe Jauca, reținând propunerile: transformarea Ipoteștilor în centru muzeistic; înființarea unei asociații și a unei fundații cu ramificații în toate județele, care să sprijine activitatea de realizare a complexului muzeistic; înființarea unui buletin; restaurarea casei și a exteriorului; reconstituirea interiorului după criteriul strict muzeistic; organizarea unui muzeu care să reflecte viața și opera poetului; o bibliotecă; o sală de proiecții și audiții; restaurarea peisajului din vremea copilăriei poetului; teatrul in aer liber pentru manifestări; un ghid toponimic; o amplă monografie a Ipoteștilor; reînhumarea la Ipotești a lui Matei Eminescu; un hotel turistic etc. („Revista Muzeelor și Monumentelor”, nr. 3, 1975). Unele dintre aceste propuneri se vor realiza în timp, nu însă în cel apropiat de anii ʼ70.
În 1975, noi obiecte intrau în colecția muzeului de la Ipotești. Anunțul era făcut de muzeograful de atunci, Lucia Olaru-Nenati: „De curînd, în colecția muzeului «Mihai Eminescu» Ipotești au intrat câteva noi piese interesante. Între altele, am obținut o fotografie originală a lui Mihai Eminescu executată în Botoșani, în 1887, în atelierul fotografului Bielik. Este un dublet original al celei de-a patra fotografii cunoscute în iconografia eminesciană. O altă piesă valoroasă, de data asta inedită, este o fotografie a părții nord-estice a casei copilăriei poetului, executată în 1921 de un vizitator din Câmpulung Moldovenesc, Gh. Spătaru, cel de la care provine, de altfel, fotografia. Deși aspectul casei, cu numai trei ani înainte de dărîmare, este dezolant, fotografia constituie pentru noi un prețios instrument de lucru în acțiunea de reconstruire a casei natale a poetului” („Clopotul”, nr. 4197, 30 mai 1975).
Muzeul pare a fi amenajat, aflându-se într-o perioadă de consolidare a patrimoniului. E însă și o perioadă de strîngere a documentației necesare pentru refacerea casei. Același muzeograf anunța că „s-au descoperit vechile temelii ale casei care constituie încă un jalon prețios pentru așezarea și compartimentarea acesteia. La reconstituirea casei servește și fotografia inedită a ei văzută din partea de nord, care dă arhitectului proiectant indicații asupra aspectului pînă acum doar bănuit al construcției privită din acest unghi”. Proiectul realizat de un colectiv de la Institutul „Ion Mincu“ din București – arhitecții Cornel Dumitrescu și Virgil Polizu – urma să fie pus cât de curând în aplicare („Clopotul”, nr. 4276, 3 decembrie 1976).
Preluând, de bună seamă, informația din presa locală, presa națională anunța și descoperirea unor „fragmente de teracotă din soba aflată în casa părintească” („Scînteia”, nr. 10668, 7 decembrie 1976).
În noiembrie 1977, „România Liberă” anunța inaugurarea noii case-muzeu la Ipotești pentru vara anului 1978 (nr. 10276, 8 noiembrie 1977).
Anul viitor se întâmpla peste doi ani. În iunie 1979, casa Eminovicilor se află în ultima fază a restaurării – încheierea amenajării interioarelor. Colecția muzeală se îmbogățise și cu o valoroasă achiziție și donație din partea lui Augustin Z. N. Pop, printre care: „afișul-protest împotriva dărîmării casei Eminovici (deși anterior presa anunța că acesta se afla la Arhivele Statului – n.n. ), un aforism autograf, o scrisoare a Veronicăi Micle, o fotografie originală a lui Titu Maiorescu făcută în Franța, numeroase cărți și reviste cu texte referitoare la Eminescu, documente ale unor prieteni ai lui Eminescu sau cunoscuți: T. Ștefanelli, V. Misir, Samson Bodnărescu, medicul Kremnitz, certificatul de deces al lui Matei Eminescu etc.” („Clopotul”, nr. 4407, 8 iunie 1979).
În sfârșit, pe 15 iunie 1979, Casa memorială, reconstruită, în noua sa variantă, era redeschisă. Iată descrierea din acel an făcută în articolul „Vă prezentăm: Muzeul memorial de la Ipotești”, semnat de muzeograful Maria Bunea:
„Muzeul de azi cuprinde un hol și trei camere pentru vizitare: camera căminarului, dormitorul și salonul. Pentru amenajarea interioarelor au fost folosite obiecte și documente care au mai fost expuse, precum și obiecte noi, depistate și achiziționate recent. În camera căminarului se pot vedea: un birou din lemn sculptat, pe el aflîndu-se diferite acte, o ladă de fier în care Gheorghe Eminovici își ținea documentele. Măsuța din stejar sculptat are pe ea albumul familiei Eminovici, făcut din piele și metal, de o frumusețe deosebită. Dormitorul familiei cuprinde obiecte destinate acestei încăperi, mobilierul fiind, ca în toate camerele, din lemn sculptat. Salonul are două piese de mobilier de o importanță deosebită: două dulapuri ce au aparținut surorii lui Mihai Eminescu, Aglaia. Vitrina salonului, cu obiecte de porțelan din zestrea mamei, Raluca Eminovici, și garnitura de mobilier de salon dau o frumusețe aparte acestei camere. Perdelele de borangic, candelabrele, sobele de epocă sunt elemente ce completează atmosfera de casă memorială. Biserica familiei, aflată în spatele casei, s-a îmbogățit prin aducerea cristelniței în care a fost botezat Eminescu, precum și a pietrei funerare a bunicii dinspre mamă a poetului, Paraschiva Iurașcu, piatră ce are sculptat pe ea un epitaf frumos. Tot în cadrul spațiului de cult al muzeului se află și mormintele părinților, Gheorghe și Raluca, și a doi frați, Nicolae și Iorgu. Aici se înlocuiesc vechile grilaje din 1939, cu lespezi funerare din andezit negru, lustruit, și vor fi aduse osemintele Harietei, sora cea mare a poetului. Spațiul eminescian de la Ipotești nu se oprește aici, în viitorul apropiat vor fi construite și alte clădiri și va fi amenajat spațiul natural al copilăriei lui Eminescu” („Clopotul”, nr. 4408, 15 iunie 1979).
Și acest anunț are câteva necunoscute: Piatra funerară se afla la Bănești – cum a ajuns la Ipotești? Se știa atunci unde se află osemintele Harietei? „Lespezi de andezit negru” – s-a renunțat la ele?
Până la noi clarificări, iată și o poezie a lui Aurelian Gulea, din același număr de „Clopot”:
„Eminescu
Vulcan
În dogoare
Egal unui soare,
Tu, rimei vulcan fără an!
Veac nou înfierbîntă
Lava-ți sfîntă,
VULCAN!”
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
