(continuarea textului publicat în „Monitorul de Botoșani” pe data 2.07.2024)
De aici încolo, pentru câteva decenii, Eminescu trebuia să devină al oamenilor muncii. Nu doar titlurile, dar mai ales acestea, transpuneau clișee și lozinci într-un limbaj, care, raportat la perioada interbelică, nu poate să nu uimească prin dovada trecerii de la o cultură și un limbaj, oarecum înalte, spre un lexic sărac și o structură sintactică simplificată. „Ipoteștii de ieri și de azi, satul în care a copilărit marele răsvrătit împotriva asupritorilor și prigonitorilor, poetul poporului, Mihail Eminescu” este doar unul dintre titlurile-definiții pentru un articol publicat în „Clopotul”, „Organ al Comitetului Județean P.M.R. Botoșani și al Comitetului Provizoriu Județean Botoșani”.
În 1950, se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Eminescu și, evident, „Ipoteștii, satul în care a copilărit poetul, se pregătește și el odată cu întreaga țară să cinstească așa cum se cuvine, pe marele faur al poeziei noastre din trecut, Mihail Eminescu, pe poetul pe care și Partidul, care recunoaște meritele a tot ce a fost bun și în slujba poporului muncitor, al clasei muncitoare și al țărănimii muncitoare, în trecut, se pregătește să-l cinstească după meritele sale”, scria Horia Florian în articolul citat („Clopotul”, nr. 324, 1 ianuarie 1950, p. 2).
„Cu dragoste și înaltă cinstire” – preciza, într-un alt articol, S. Weinberg – avea să-l cinstească „clasa muncitoare, Partidul ei de avangardă și Guvernul țari”. „Centenarul nașterii lui Eminescu este un prilej minunat de a pune la lumină, pe baza metodei marxist-leniniste, opera eminesciană – curățind-o de diformările și măsluirile la care a spus-o intenționat clasa burghezo-moșierească –, de a arăta în adevărata ei lumină viața poetului – după ce, decenii, a fost romanțată cu tâlc și ascunsă cu griji” („La centenarul marelui poet al poporului Mihail Eminescu”, în: „Viața nouă”, nr. 125, 6 ianuarie 1950, p.1, 3).
În contextul centenarului, este amintită și acțiunea de demolare a casei de la Ipotești – fapt care le permite autorilor să-și exprime o dată în plus desconsiderarea regimului anterior: „Casa de la Ipoteşti în care a copilărit Mihai Eminescu a fost distrusă din capriciul moşieriței Maria Papadopol prin anul 1923-24, care i-a cerut soțului ei, maior, să aducă în acest scop soldaţi – tărnăcopari de la regiment, întrucât oamenii din sat nu s-au învoit să făptuiască o asemenea fărădelege” („Opinia”, nr. 1004, 8 ianuarie 1950, p. 2).
Iată cum se rezuma în anii ʼ50 reconstrucția din 1920-1940: „Oamenii satului au protestat. Între ei şi soldaţi a fost hărţuială. Au mers la târg în protest, la prefect. Degeaba. Ceea ce a urmat se ştie. La Botoşani s’a constituit pompos un comitet de iniţiativă, la Bucureşti «s-a protestat» în parlament, Papadopol a fost dat în judecată. După sentinţă a triumfat alături de soţia lui. Au început apoi tratative pentru răscumpărarea locului, pentru reconstituirea casei. Tratativele au fost duse de un comitet în frunte cu un fost prefect. Prefectul a voit să intre cu aureolă în istoria literaturii. Până a porni lucrul, a socotit romantic necesitatea ruinelor. A organizat excursii de contemplaţie la «locul nefericit», şi altele de acest fel.
Pentru clădirea şcoalei şi a bisericii comitetul a creiat o arhivă. Am văzut un document al acestei arhive — o condică de cheltuieli. S-au cheltuit câteva milioane pentru «repararea gestului» Mariei Papadopol. Au fost destinate sume importante pentru catranul necesar boirii unui gard, pentru prescure şi colivă, pentru serviciu religios întru pomenirea Ralucăi şi a lui Gheorghe Emînovici, pentru deplasarea mitropolitului Moldovei şi Sucevei şi a suitei lui, pentru pictura bisericii care la poruncă a executat o frescă reprezentând pe Eminescu şi una, faţă în faţă, pe «voevodul culturii» regele tâlhar Carol al II-lea, pentru muzica militară si pentru banchetul ce-a urmat după festivităti, la care s’a toastat in cinstea celor doi… regi al poeziei si… al culturii!” (G. Mărgărit, „Oamenii și locurile copilăriei lui Mihail Eminescu”, în: „România liberă”, nr. 1650, 8 ianuarie 1950, p. 3).
Muzeul pare că iarăși nu exista, căci planurile sunt de viitor: „Pe acel loc s’a clădit o casă în care de astă dată se va construi Muzeul Eminescu. Ceea ce a rămas pe locurile călcate de marele poet, e doar bisericuţa veche a Ralucăi, mormintele părinţilor, Gheorghe şi Raluca Eminovici. De asemeni mai străjuesc doi salcâmi şi teiul” („Universul”, nr. 5, 8 ianuarie 1950, p. 3). Casa construită în interbelic nu mai corespundea nici realității, și nici necesității, căci realitatea trebuia să fie doar aceasta: „Mihai Eminescu s’a născut la Ipoteşti într-o modestă casă de ţară, şi a dus copilăria firească a unui băiat crescut la ţară” („Universul”, 12 ianuarie 1950, nr. 8, p. 1).
Un nou document, publicat în această perioadă, descrie cu exactitate starea casei aproape de demolare – referatul Serviciului tehnic al județului Botoșani, întocmit după dărâmarea casei, care – sperăm – se mai păstrează la Arhivele Statului:
„Nr. 76. 12 Februarie 1925.
Ordinul 5080-4924 și 427-925. Am onoarea de a vă înainta alăturat planul de situație al casei din satul Ipotești unde a văzut lumina zilei și a copilărit, marele poet M. Eminescu, împreună cu terenul împrejmuit așa precum a fost stăpânită pe vremuri de logofătul Ghiorghieș Eminovici tatăl poetului.
Casa poetului, însemnată pe plan cu litera «A», nu mai este astăzi decât un morman de ruine; o mână distrugătoare a răpus-o, înainte ca procesul de descompunere să-și fi încheiat isprava; Din toată clădirea, numai peretele dorsal AB și o porțiune din peretele Interior GH, mai stau în picioare, gata să se prăbușească la prima sguduitură. Din examenul materialelor de construcție și consistența lor în lucrare se deduce cu înlesnire, că clădirea ar fi putut rezista, încă vreme îndelungată, dacă n’ar fi intervenit instrumentul, de desfacere și distrugere; scormonind printre ruine și reținând din spusele locuitorilor, am reconstituit planul de situație al Casei, cu împărțirile interiorului, zidurile contur fiind de zidărie de cărămidă și cele interioare din vălătuci.
Ușile și ferestrele precum și lemnăria acoperământului, ridicate dela clădirea dărâmată, se găsesc depozitate în magazia de cereale «C».
Trei tocuri de ferestre, din care două cu 4 gratii și una cu două, se găsesc pe loc în peretele rămas la picioare, după cum se vede în planul de detaliu.
La circa 25 m. depărtare de casă mai este o clădire veche, care a fost construită și locuită, după spusele bătrânului octogenar Ion Rotariu, locuitor din Ipotești, de către tatăl poetului, în slujba căruia a stat între 1869-1872, iar ceva mai la vale este fântână veche, de care s’au servit poetul Eminescu și părinții săi.
Terenul împrejmuit cu zăplaz de scânduri, pe vremuri cu gard de nuiele, după plan, este exact, cel stăpânit de tatăl poetului Eminescu Gheorghieș Eminovici, logofăt din moșia Dumbrăveni, proprietatea Balșilor” („Documente noi din viața lui Eminescu. Cum a fost dărâmată casa din Ipotești”, în „Lupta Moldovei”, nr. 1073, 15 ianuarie 1950, p. 2).
În 1950, cu ocazia centenarului, pe casa reconstruită, se instalează o placă comemorativă. La festivitatea, organizată de Comitetul Naţional Jubiliar pentru sărbătorirea centenarului naşterii lui Mihail Eminescu au participat „peste 1000 de muncitori, elevi, ostaşi şi ţărani muncitori din împrejurimi, (…) o delegaţie a Uniunii Scriitorilor din R. P.R.” ( „România Liberă”, nr. 1658, 18 ianuarie 1950).
Prin 1953, Gavril Mihai, călătorind prin nordul Moldovei, ajunge la Ipotești și consemnează: „Bibliotecara căminului cultural, Aneta Avram, o tânără mărunţică, care îngrijeşte casa În care a copilărit poetul, ne spune:
– Înainte vreme n’a avut nimeni grijă de casa asta. Astăzi, trec pe la noi mai în fiecare zi studenţi, muncitori, vin detaşamente de pionieri, dornici cu toţii să cunoască locurile pe unde a copilărit Eminescu.
În vecinătatea casei şi grădinii cu tel se înalţă o clădire frumoasă. E şcoala satului şi grădiniţa de copii care au fost inaugurate în anii puterii populare. Înainte vreme, oamenii din Ipoteşti n’au avut şcoală” („Scȃnteia”, nr. 2775, 24 septembrie 1953).
Muzeul conținea totuși prea puține exponate și oferea puține date. În 1954, 67 de studenți de la Facultatea de Filologie a Universității din Iași, însoțiți de profesorul universitar Gavril Istrate, decanul facultății din Iași, vizitează Ipoteștii. Dar sunt nevoiți „să completeze ceea ce n-au găsit acolo cu o serie de fapte culese de la «Arhivele Statului din Botoșani»” („Clopotul”, nr. 706, 29 mai 1954).
În 1954, se fac lucrări de reparaţii la casa-muzeu („Munca”, nr. 2117, 5 august 1954, p. 5). Probabil, și reamenajări, odată ce un corespondentul ziarului „România Liberă” constată: „Nenumărate scrisori, fotografii, tablouri, manuscrise şi diferite obiecte, împodobesc cu grijă casa-muzeu. (…) Standul de cărţi care cuprinde şi operele lui Eminescu este cercetat cu atenţie. Apoi, grupurile vizitează cu interes casa-muzeu, primind lămuririle necesare” („România Liberă”, nr. 3328, 18 iunie 1955, p. 1).
Și totuși, „Lui Eminescu i-am rămas datori cu multe lucruri. În acest sens mai sunt multe de făcut. S-ar putea aminti aici, fără pretenţia de a spune lucruri noi, necesitatea amenajării unui mare muzeu în casa părintească din Ipoteşti, dorinţa unanimă de a putea găsi cît mai curînd în librării întreaga operă a poetului, etc.” semna cu „a.r.” cineva articolul „File de viață”, publicat în „Steaua” (nr. 8, 1 august 1955, p. 126).
În octombrie – scrie „Apărarea Patriei” (nr. 250, 25 octombrie 1954) – „a fost restaurată și transformată de către popor în muzeu și casă de citit” casa lui Eminescu de la Ipotești.
În 1956, muzeul de la Ipotești este vizitat de un grup de profesori de la București. „Înapoiați în București, grupul de profesori (…) a cerut în cadrul discuțiilor din ședința plenară a consfătuirilor raionale din luna august a.c. ale cadrelor didactice, să se propună Ministerului Culturii, reconstituirea casei lui Eminescu de la Ipotești și înființarea, în încăperile ei, a unui Muzeu Eminescu” („Gazeta învățământului”, nr. 389, 21 septembrie 1956, p. 4).
Aceasta pare a fi prima inițiativă de reconstituire a casei de la Ipotești. Ulterior, prin Ștefan Luisac, directorul de atunci al Muzeului, propunerea profesorilor din București a fost comunicată și Ministerului Culturii. „Grija pe care regimul democrat-popular o acordă venerării memoriei înaintașilor de seamă ai scrisului românesc – scria unul dintre profesori – Vladimir Dogaru – ne-a îndemnat să cerem reconstituirea casei de la Ipotești, fiind pe deplin convinși că propunerea noastră va deveni în curînd realitate” (Ibidem).
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
