„Viața Românească”, revista Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română, îi
consacra, de altfel, aproape întreg numărul din decembrie lui Eminescu, de la nașterea căruia se împlineau 100 de ani.
Revista se deschide chiar cu textul lui Mihai Sadoveanu, „Eminescu”. Firul de troscot,
„plantă îndărătnică”, care umfla trotuarul proaspăt asfaltat din Botoșani îi prilejuiește
prozatorului „reflecții asupra superficialității acelei lucrări comunale”, ca, apoi, „într’un
lirisim mai stăruitor”, fenomenul să se lege de soarta lui Eminescu. Aceasta pentru că
asemenea asfaltului neprielnic pentru firul de troscot, „mediul în care a trăit şi a lucrat Mihail
Eminescu i-a fost cu totul neprielnic: poporul încă nu ajunsese în stare să-i preţuiască
tezaurul”. Concluzia lui Sadoveanu este că „după jumătate de veac, revoluţia proletară şi
Partidul muncitoresc român îl așază pe poet la locul ce i se cuvine în conştiinţa poporului
eliberat de mizeriile trecutului. Academia Republicii Populare Române îl recunoaşte pe
Eminescu al său şi al muncitorimii, onorându-se cu participarea lui post-mortem”, iar
„comunicarea poetului cu poporul său, însă, abia acum începe”.
Eminescu, conform noii politici, trebuia să devină al poporului. Originile sale trebuiau
să fie „sănătoase”. E și motivul pentru care și originea lui Gheorghe Eminovici trebuia să fie
conformă noilor cerințe. „Întâmplarea făcuse ca Gheorghe Eminovici, tatăl, coborîtor din
iobagi să ajungă în situaţia de slujbaş al boierului Balş, pentru ca Mihai, poetul, să poată
ajunge cărturar”, scrie Mihail Sadoveanu.
Din același motiv, și Geo Dumitrescu, în „Itinerar eminescian”, publicat în același
număr al „Vieții Românești” va stabili originea țărănească a lui Eminescu și prin mamă, și
prin tată: „Neamul lui Eminescu se trage, după tată, Gheorghe Eminovici, din părţile Sucevei, din satul Călineştii lui Cuparencu, unde mai vieţuesc şi azi urmaşi ai familiei. După mamă, Raluca Juraşcu, din Joldeşti, pe lângă Prut (de fapt, Siret – n.n.). Tatăl lui Gheorghe
Eminovici era Vasile Eminovici, ţăran român, cântăreţ la biserica din Călineşti; mama Ralucăi Juraşcu, era fiica lui Alexa Potrov, poreclit Donţu, fugar politic din Rusia, şi a ţărancei Catrina Brehuescu din Sarafineşti pe lângă Siret”. Și va concluziona Geo Dumitrescu: „În ciuda zelului cosmopolit al istoriografiei burgheze care l-a scos, pe rând, turc, albanez, persan, suedez, bulgar, sârb, polon, armean, obârşia poetului e sănătoasă” (sublinierea n.). Iar obârșia sănătoasă, stabilită de Geo Dumitrescu, nu se referea la originile țărănești, cum am fi tentați să credem. Explică Geo Dumitrescu într-un alt capitol al studiului, în contextul intrării rușilor în țară (la care vom reveni): „Veniseră, în fine, «neamurile cele bălane de la Mosc, să ne libereze». Au simţit, în sfârşit, umărul vânjos al acestor glorioase, înalte neamuri, lângă umărul lor slab, surpat de amarul iobăgiei. Se împlinea poate şi o altă roată a vremii: pe urmele bătrânului Donţu, fugarul politic Alexa Potrov, din Rusia, care a dat sânge din sângele lui celui mai mare poet al nostru, au venit armatele sovietice izbăvitoare, dând sânge din sângele lor la naşterea celui mai înalt veac al istoriei noastre”.
Dincolo de aceste reinterpretări, interesează însă cum era văzută casa reconstruită,
curtea, biserica, în această schimbare de perspectivă.
„A văzut ziua într’o casă nouă, modestă, dar destul de cuprinzătoare, în mijlocul unei
proaspete grădini, în care râvna căminarului amestecase viitoarea mireasmă a teilor cu aceea a salcâmilor”, scrie Geo Dumitrescu despre Eminescu, continuând cu cunoscuta descriere din Călinescu și concluzionând:
„Nu trebue să bănuim din această generoasă descriere cine ştie ce pretenţioasă
reşedinţă boierească. Frontonul grec – nu era de fapt decât o fundătură de pod bătută în
scânduri, aşa cum se văd deseori la ţară, iar cele «două coloane svelte» erau în realitate –
judecând după pozele rămase – două bârne de lemn care propteau podul şi coperişul
pridvorului. (Cei doi «tei rămuroşi» erau de fapt nişte rămuroşi salcâmi).
De altfel, unii vizitatori ai casei, din regiuni, îşi amintesc de o construcţie de bârne, de
două odăi pardosite cu lut. Oricum, casa căminarului era departe de a semăna cu prăpăditele bordee risipite jur împrejur, pe coastele dealurilor adunate în bătaia de ochiu a înaltului cerdac al lui Eminovici”.
Evident, casa ridicată în interbelic pe locul casei demolate a lui Eminovici nu
corespundea celei originale, însă corespundea și mai puțin noii imagini a lui Eminescu, care
trebuia implantată în imaginarul colectiv al noii societăți, odată cu alte nume, care au
contribuit la ridicarea ei: „Împinsă de opinia publică, s’a mişcat într’un târziu, prin 29, şi oficialitatea. Cutare prefect s’a proţăpit în fruntea unui înalt comitet, iar bugetele ministerelor, ale diferitelor instituţii, s’au lăsat scurse din belşug. Şapte ani au trecut până ce s’a clădit în locul casei bătrâneşti a Eminovicilor, greoaia construcţie de azi. Unsprezece ani s’au scurs până când s’a ridicat, lângă vechea bisericuţă, amputată la jumătate, biserica pompoasă de azi. Cărarea care urca altădată până la treptele cerdacului eminescian, te poartă acum la treptele de piatră ale nouei clădiri, care, cu toată intenţia reconstituirii nu mai are nimic din vechea casă. Aici s’a alcătuit un fel de muzeu-Eminescu, cuprinzând nişte ediţii din operă, nişte panouri cu facsimile, nişte fotografii mărite (trimise toate în pachet după închiderea expoziţiei Luna Bucureştilor) şi repetate portrete (de care face menţiunea de câteva ori condica de cheltueli a comitetului) ale « majestăţilor lor Regele Carol al II-lea şi Marele Voevod Mihai de Alba- Iulia».
În spatele acestui « muzeu », se află străvechea bisericuţă lângă careodihnesc părinţii
poetului şi doi din fraţii săi (…).
Alături, rezemată de un copac, zace turla bătrânei biserici din care curgsdirenţe de fier,
sus, agăţate de crăcile a doi dintre salcâmii căminarului stau clopotele, unul dintre ele, cu
sunet de argint, mic cât o cutie de conserve. Cu dosul larg în uşa bătrânului lăcaş de
închinăciune, copleşindu-l, stă biserica nouă clădită de comitet. Cum intri din tindă, în stânga şi în dreapta, pe peretele dimpotrivă altarului, sânt două zugrăveli mari cât zidul: în dreapta, Eminescu, în stânga, Carol al II-lea. Sinistră potriveală! După alungarea ultimei sămânţe a Hohenzollernilor, oamenii au şters cu var odioasa mutră regală. Dar Iorga, vizitând oroarea, a dat felicitări prefectului, considerând că «ostenelile lui pentru a onora locul de naştere al lui Eminescu, au reuşit pe deplin în ceea ce priveşte biserica» (!).
În «muzeul» – devastat în timpul retragerilor nemţeşti – stăruie vag amintirea
poetului. Două-trei facsimile, două-trei poze, priveghează azi osteneala zilnică a micilor
şcolari. În fostul muzeu, pe locul unde altădată îşi va fi încercat prima oară condeiul marele
poet, şi-a găsit în sfârşit adăpost şcoala din Ipoteşti. În jurul ei, în jurul teilor şi salcâmilor
copilăriei eminesciene, în jurul bătrânei bisericuţe a Ralucăi, în jurul petecului de pământ pe
care minunatul copil va fi gustat, cu tălpile goale, întâiul fior dulce al ierbii umede, în jurul
amintirii lui însăşi, s’au înşirat pălimarii groşi ai unui gard spoit cu catran. Un gard sinistru, de lagăr, peste care şi-a svârlit până nu de mult gunoaiele prospere ale gospodăriei sale,
dărâmătoarea casei lui Eminescu (Maria Papadopol – n.n.). Dar nici gardul acesta n’a putut
îndepărta de popor amintirea poetului. Ea a rămas vie în inimile sătenilor, mândrie a baştinei lor, mândrie a ţării. Aşa au găsit-o în 1944, oştile eliberatoare ale lui Stalin, aşa a găsit-o tovarăşa Ana Pauker când a poposit, în acelaşi an, împreună cu Divizia «Tudor
Vladimirescu», la leagănul copilăriei eminesciene, vie, curată, ca însăşi speranţa”.
Am lăsat intenționat acest lung citat, întrucât textul lui Geo Dumitrescu pare a fi
printre primele texte de luat în seamă care schimbă perspectiva asupra lucrurilor și prin care se construiește argumentarea în vederea demolării casei construite în interbelic și a ridicării unei case noi, conforme planului autentic (oare?) al casei lui Eminovici. Am lăsat acest lung citat și pentru că ne arată că oamenii sunt sub vremuri, așa cum a fost și Geo Dumitrescu, distins, ulterior, cu numeroase distincții și cu Premiul „Omnia” al Uniunii Scriitorilor în 2000, fiind din 1993 membru corespondent al Academiei Române.
(Va urma)
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”